Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » IMAGINI ÎN CUVINTE Unde-s zăpezile de altădată?

IMAGINI ÎN CUVINTE Unde-s zăpezile de altădată?

Submitted by on 16 December 2018articol citit de 682 ori | No Comment

Abia se zăreşte zăpada-n cuşma Iorgovanului! Pare trist şi singuratic muntele încremenit în tăcere. I se văd toate încărunţirile frunţii. Nici viscolul nu-i şuieră pe umeri. Stins e glasul văilor, părăsită-i pârtia, întunecaţi sunt fagii, neînzăpeziţi brazii-n vârf de plai. Dinspre largi depărtări, privirile cutreieră lanţul munţilor. E început de iarnă, e decembrie. Orgolios, anotimpul ocoleşte ţinutul, de parcă zăpezilor le-au fost interzise fulguirile dese, curate şi vânturate, pe-aici, pe plaiuri şi colnice largi şi domoale.
Ce se întâmplă, cad uitături pizmaşe peste noi, românii de la Dunăre, de la Parâng, din Cerna şi Jiuri, dinspre Olt, Prut, Tisa şi Carpaţi până la alte mari şi-nvolburate ape, că legendele şi doinele-s ale noastre, numai ale noastre, că ele ne definesc, că ne identificăm cu ele şi ni le păstrăm, şi le-apărăm, cu spiritul, cu sufletul, cu viaţa? Că-n slova şi-n cântul lor odrăslesc, mereu izbăvitoare, rosturile vieţii noastre nepereche, de statornici iubitori şi întemeietori de ţară?
Cine se încruntă înspre al nost neam, furându-i liniştea dintre troiene, iernile cu falnice zăpezi şi ninsori de poveste, iernile cu straşnice vânturări de fulgi mari şi scămoşi, limpezitori de gânduri, vestitori celeşti de pace pentru acest popor, prea-nvălmăşit de marea încercare întru regăsire şi trainică izbăvire?
Să ne fi uitat Dumnezeu pe noi, românii? Nu, nicidecum şi niciodată! Mulţi dintre noi cred că l-au uitat pe Dumnezeu! Drama neputinţei e aici, printre colinele şi poienele părăsite de ierburi şi flori, prin pădurile uscate de dorul ploilor ori doborâte de şuierul perfid al ferăstraielor mecanice, de torsnetul surd al securilor nărăvite la jaf şi furt! Prin văile rămase fără cântecul apelor, în izvorul secat şi-n râuri subţiate de nărăviri de vreme, în noi, oamenii, tot mai răscoliţi de năvăliri de rău. Vrem, nu vrem să spunem, dar se vede că am fost înfrânţi de goana pătimaşă după zornăitul arginţilor şi-am culcat la pământ arborii codrilor zvelţi, uitând să plantăm în revăn de glie ram viguros de stejar tânăr. Să înrădăcinăm pădurile viitorului!
Am înfundat văile şi pârâiaşele cu fel de fel de gunoaie ale vieţiuirii noastre şi-acum tânjim după huietul de altădată al râului limpede şi strălucitor, cu bulboane înspumate şi săgetate de păstrăvii-n zbor prin creasta valurilor albe. Ne-apasă dorul după miresmele poienelor din lăstărişuri fremătătoare, cu covoare verzi de muşchi prin care-şi înălţau creştetul lumi de ciuperci, tânjim de dorul dumbrăvilor verzi prin care răsunau triluri din cântecul inedit al privighetorilor, ducem în inimi neliniştea stârnită de dorul pentru zăpezile copilăriei, ce-mpodobeau codrii, satele şi uliţele cu mantia lor albă şi ocrotitoare. Cât de liniştită şi neprihănită era natura!
Peste înfăţişarea atâtor frumuseţi, azi este loc doar pentru efemeritatea umbrelor şi urmelor timide, vâjâielilor firave de vânt şi rarelor prăvăliri vultureşti. Nici viscolul furios, scăpat din cele mai ascunse borte ale răsăritului, nu clintea odată nămeţii înalţi ai iernii întroieniţi pe coclauri, prin sate, pe câmpuri, pe drumuri. Ce să mai povestim despre minunile care împărăţeau zăpezile prin munţi, unde răsunau urletul lupilor flămânzi, trosnetul fagilor strânşi de geruri!
Zăludă-i astă vreme. Bulversat de forţe malefice, omul l-a uitat pe Dumnezeu. Cum să-i mai fie rai gradina şi livada, când suduie prin vatră de nu pricepi c-ar mai avea ceva uman într-însul? De evlavie, nici pomeneală! E istovit de-amar şi de nevoi una şi una, fără nădejde de a fi mai bun. Nu cred să-şi fi dat seama că a alungat din brazda mărunţită de plăvani zăpezile adăpătoare, ”însămânţând” seceta, sărăcia, foamea.
În numele Zeului Unic, el, omul-zburător, a prăbuşit din înalturi cuibul vulturilor neaoşi, săgetând cu nave sofisticate câmpurile de oxigen din ceafa cerului iar de-acolo ”păsările” cu foc şi lasere-n cioc au pulverizat foc şi moarte peste trupul Terrei. Să-nceapă de-aici neprevăzutele primejdii, cataclisme?
Privighetoarea cântă, cântă încă, dar nu minte! Pe-acoperişul lumii pândeşte blestemul pustiului. Ard florile planetei. În om a intrat fiara războiului. Şi-nvineţeşte cerul, bătând în cuie norii, sechestrând ploile şi ninsorile departe de ochiul izvoarelor şi lujerul grâului. Pe-aproape clănţănesc mereu ţâţânile vieţii zgâlţâite de-o şleahtă de binevoitori gângavi la vorbă, involţi şi reci în ochii lor de hiene răzvrătite, cu intenţii ascunse şi făgăduitori ai Binelui Universal. Cine-i mai crede pe-aceşti lachei ai lumii, păstori ai gândului turbat, n-are decât să-şi sape singur groapa pierzaniei! Ne-am lecuit de-astfel de făpturi. Ne-au înşelat atâta vreme irişii lor albaştri, cu priviri mătăsoase şi perfide.
Să căutăm în robusteţea înţelepciunii noastre! S-aducem credinţa şi învăţătura în cetatea existenţei. E prea mult rău în noi. Să-l scoatem! O mentalitate neghioabă şi vechi metehne ne ţin pe loc încă. În noi e forţa, chiar dacă uraniul, fie el şi sărăcit, a scos din rânduiala lor liniştea plaiului, frăgezimea ierbii, freamătul pădurilor şi leagănul ninsorilor genuine.
Ascultă-ţi ornicul, Omule! Leagă-ţi rănirile făcute de propria-ţi nestăpânire spre necunoscut. Te mistuie încrâncenările şi dorul pentru zăpezile de altădată? Ştii bine că locul lor a rămas acolo, în pragurile copilăriei, când padinile erau cutreierate de sănii trase de mânji cu căpestre albe iar printre desişuri şi poiene se mai furişau iepuri şi ciute nefugărite, pierzându-se-n taina pădurilor cernite zile la rând de ninorile iernii.
Atunci, ghioceii nu înfloreau în ianuarie, primăvara se-mpământenea în luna lui Mărţişor, vara era vară şi toamna încărcată de rod curat şi aşezată-n cusururile ei. Era o orânduială firească a anotimpurilor, nerăscolită de vămuiri şi tulburări de climă.
Din ochiul ferestrei, zâmbetul de copil se-adâncea peste pârtia înzăpezită, atras de mirarea pentru ritualul magic al splendidei ninsori. Din înalturi, în voia ei, iarna-şi pogora taina albă. Astăzi, căsuţa de sub măgură-i mai săracă. Coasta dealului, părăsită de alaiul săniuţelor pline de copilaşi îmbujoraţi. Nemângâiaţi de puful şi răcoarea fulgului, au rămas copiii răzleţi şi puţini ai acestor zile. Tăcut e satul. Exilate-s, zăpezile! O rugă e zbuciumul prichindeilor fără jocuri de iarnă. Din glasurile lor subţiri, cuvintele încep a răsuna. Cineva întreabă deznădăjduit şi-ngândurat: „Unde-s zăpezile de altădată?”
Un strigăt disperat, rămas fără răspuns!

Comments are closed.