Mă obişnuisem cu vremea asta ciudată, când se pierde vara-n toamnă şi se-ntrepătrund anotimpurile uitându-şi zilele printre pământeni. Anul acesta, timpul nu a avut astâmpăr, nu a fost deloc răbdător ca altădată. A respectat rânduiala, aşezând treburile în rostul lor, cum se ştia de ani şi ani. Au fost zile de năduşeală până-n sfârşit de august. Cum veni septembrie, se furişă timid frigul prin răzoare. Prin ferestrele dimineţilor, răcoarea îţi învăluie tăcut şi blând fiinţa, amintindu-ţi de nemărginirea toamnei, de respirările ei binecuvântate. Abia spre amaiză mai simţi o veste de vară, când soarele urcă pe cerul înalt şi clar, prefirând lumină şi căldură.
Peste căciuli de munţi se-aşteaptă încă zăpezile. Mai la vale, prin păduri şi vii se-nmulţesc culorile, verdele se retrage încet, tot mai încet, în fluviul sevelor şi-n aşternutul frunzelor vânturate pe genunchi de coline. Pe culmi şi-n piept de dealuri, iarba se usucă, e tot mai resemnată, sub paşii turmelor aflate în treacăt spre obârşii. Doar prin poiene şi luncile udate de izvoare, covorul otavei e încă fraged, necosit. S-au brumărit în obraji ciorchinii, sunt mulţi struguri în cârca viţei. Dulce-i bobul pe coarda de vie, bogată-i ofranda pe arac! Zoresc să se aprindă merele în ram. Ca nişte felinare, gutuile iluminează livada. Bulgări de aur împodobesc livada. Au început să coboare nucile. S-au spart lacătele celulelor şi zac acum, uscate şi frânte de timp, sub cupola arborilor nobili. Copiii le adună şi se-ntrec să scoată din cămările încuiate cocoşei şi găinuşe.
Vara pluteşte acum spre zări sihastre. Nori albi şi plumburii se ivesc peste fruntea munţilor. Nu prevestesc a ploaie. Motrul străluceşte însă în bătaia limpede a soarelui. Pe malurile râului, printre arini prăbuşiţi în albie şi grămezi de gunoaie aduse de viituri, protejându-şi undiţele, pescarii caută în vaduri şi în sfor de valuri mreana neagră, scobarul, cleanul, păstrăvul. Tot mai rar îşi văd firul întins şi peştele agăţat în cârlig. Sunt indignaţi de imaginea dezolantă a peisajului înăbuşit de prezenţa tot mai apăsătoare a deşeurilor ajunse aici din vina unor oameni iresponsabili. Dezamăgirea este tot mai mare, când se constată din zi în zi, că nimeni nu face ceva pentru salavrea mediului, cât nu este prea târziu!
Aproape, în lunca de dincolo de prundiş, sătenii grăbesc strânsul porumbului. Aici, sub umbra muntelui, bobul este tot mic şi neînsemnat pentru hambare. Pe drumurile dintre mirişti, oamenii trag tot de hamuri, de cai şi căruţe, pentru a-şi isprăvi treburile. Ceva îi ţine în loc. Nu pot să se despartă încă de trecut. Maşinile timpului întârzie să intre în ograda lor, să le schimbe viaţa, să-i îndestuleze şi să-i transforme în fermieri moderni, cu drag pentru lucrul ogorului şi creşterea animalelor. Pe decorul de desen al pădurii de arini, într-un verde nefiresc întreţinut de sufletul izvoarelor ascunse în brâul malurilor, câţiva cai albi, păşunau liberi, pe întinderea cu iarbă fragedă a zăvoiului. Pesemne, aceştia fuseseră răsplătiţi cu libertate şi cu pofta de a exista de stăpânii care isprăviseră corvoada muncii dintre sloguri, linii de demarcaţie între proprietăţile ţărăneşti care ţin pe loc aspiraţia spre performanţă şi îmbogăţire din mustul gliei. Şi la Padeş, ca în atâtea alte sate ale acestei ţări, lupta cu trecutul şi îndărătnicia gândului ţine la marea distanţă de om fericirea şi binefacerile viitorului.
M-am retras din tabloul cu întâmplări care opresc timpul în loc. Să admir pădurea de araci pe care fasolea verde şi fragedă de toamnă aşteaptă să fie culeasă, să încarce cu bunătăţi naturale cămara gospodinelor. Şi ardeiul se leagă bine, e roşu şi sănătos, spre poalele tufelor podidite de rod. Aliniaţi soldăţeşte, castraveţii de sămânţă se rumenesc pe tulpinile agăţate de culme. Pentru această legumă, cel puţin, sunt aşteptări optimiste în ogorul anului viitor. Roşiile au crescut natural, strălucesc acum în buchete şi forme de invidiat pe legăturile tufelor înrodite ca niciodată. Sub privirile lor se desfată covorul verde de ţelină şi pătrunjel, rândurile de varză şi conopidă. Toate s-au rotunjit sub migala gândului şi a grijii pentru puritate. Au crescut frumos şi ecologic, spre bucuria celor care le-au lucrat cu suflet şi pricepere.
Tufănelele au împodobit cu miresme şi culori grădina. Surâsul florilor înveseleşte privirile şi întinereşte trăirile. Ce ţanţoşi sunt trandafirii galbeni pe care i-am plantat în primăvară la doi paşi de geana ferestrei. Imaginea lor dăruieşte nobleţe şi eleganţă întregului ambient floral din prejma casei.
Cerul albastru, tot mai albastru, coboară peste sat. Spre păduricea din marginea pârâului se-aud glasuri de grauri. Rând pe rând, printre ramuri, cad frunze galbene. Se culcă în unda râului şi curg la vale legănate de val, până se pierd în largul anotimpului. Dovlecii s-au adunat în grămezi bogate sub bolta de vie. Descântecul rodului continuă. Toamna abia începe. Mai are multe de adus!
