Mai alaltăieri trecuse ianuarie peste dealurile din preajma satului, le învelise cu omăt gros de ziceai că nu mai pleacă iarna de aici până în primăvară. Vreo două săptămâni au odihnit nămeţii prin păduri, peste coclauri, liniştind peisajul şi vietăţile codrului. Dar nu a fost spre bucuria copiilor din sat, care ieşiseră într-o veselie mare pe priporul de la Cârjan, să facă trenul săniilor, pe pârtia alunecoasă din deal până-n buza pârâiaşului de sub coastă. Doar trei zile a ţinut veselia jocurilor şi soarele neobişnuit de arzător a topit derdeluşul ce reinventase parcă un crâmpei pierdut din copilăria noastră.
Au urmat apoi câteva zile de ploi reci şi mocăneşti, o vreme posacă, de te-ascundea în casă şi te ţinea la gura sobei. Aşa ne-am trezit cu luna lui Făurar că a intrat în sat. Ştiam că în prima zi a lunii, sătenii urcă în deal, la rugă, pentru binele viilor şi al pomilor, pentru rodire şi belşug. Am urcat şi noi în deal, la Căsoane, lângă via lui Cataramă, unde se strângeau cu aproape o jumătate de secol în urmă sătenii de pe Valea Moregilor. Ne-am strecurat printre stropii de ploaie deşi şi răcoroşi până la locul unde se săvârşea odinioară ritualul de sfinţire.
Regăsim pe tăpşanul culmii, lângă drumul părăsit de urme, crucea solitară veghind sub ramurile unui castan îmbătrânit. S-a înfundat ştiubeiul de sub via lui Cataramă, se vede numai scocul lui, de unde luam în urcior apă limpede şi rece. Singurătatea şi ceaţa plumburie împresoară dealul din toate părţile. Nu mai este ca altădată. Obiceiul a fost uitat, nu mai sunt oamenii aceia, nu mai sunt nici livezile de pomi iar viile s-au împădurit. Bătrânii s-au prăpădit, tinerii au plecat din sat, cine să le mai rostuiască?
Ce mai sărbătoare era de Sfântul Trifon! Cu două zile înainte, bunica mea, Mamaria, începea a pregăti bucatele pentru ritualul din deal. Le aranja cu grijă, că acolo venea lume multă, veneau şi oameni din satele învecinate. Făcea piftii şi sarmale pe care le punea în vase de pământ smălţuit, bucate din afumătură de porc, cozonac frământat în postavă de lemn şi copt în sobă, scotea ţuica cea mai tare din fucia de stejar şi vinul roşu din butie. Pe toate acestea le aşeza în baniţa cercuită cu lujer de salcie pe care o ducea pe oblamnicul potrivit pe creştetul capului până sus în deal, la locul ales pentru prăznuire şi sfinţire.
Urmam cu toţii pârtia şerpuitoare prin zăpada înaltă până la genunchi, pe sub pomii împodobiţi cu ghirlande mari de zăpadă neprihănită, trecând prin luminişurile şi coborâşurile prin care ne destroieneam derdeluşurile pentru sanie şi schi. Noi, copiii, îi eram aproape, ostenind paşii prin neaua adâncă şi purtând în spate masa rotundă din lemn cu trei picioare şi scăunelele desprinse de bunicul din trunchi teafăr de brad. La crucea de la Căsoane se întâlneau toate pârtiile satului. Acolo, se întindea masă mare, cu mâncăruri alese din casele sătenilor. Spre miezul zilei, preotul Cosmulescu celebra ritualul de sfinţire a viilor şi pomilor, rugându-se pentru ocrotirea acestora de forţele răului, de îngheţ, de grindină, de secetă, de nerodire.
Viile şi pomii din apropiere se stropeau cu aghiazmă pentru a ţine la depărtare dezlănţuirea energiilor malefice. Se făceau rugăciuni de sănătate şi mulţumire pentru cei ce lucrau la vie, pentru bunul mers al treburilor din casele oamenilor, pentru bunăstare şi înţelegere în viaţa satului. La ritual veneau bărbaţi şi femei din fiecare gospodărie aflată în preajma acestor dealuri. Sătenii luau apă sfinţită de la preot pentru a stropi via şi pomii. La capătul viei făceau focuri şi afumau cu cârpă aprinsă locul pentru a feri culturile de pagubă şi furia fenomenelor naturale distrugătoare.
Apoi, ospăţul din deal devenea o sărbătoare pentru toţi. Oamenii petreceau până spre seară. Se aprindeau focuri. Era multă mulţumire, comuniune şi veselie. Se închinau ceşcuţe cu ţuică fiartă, ulcele cu vin fiert, sătenii îşi urau bineţe şi încheiau tovărăşii pentru lucrul în comun de peste an. Stabileau angajamente ferme, pe care le respectau cu bună-credinţă. De la petrecere nu lipsea trupa de lăutari a lui Sabin Argint, care îi distra pe sătenii din Padeş cu hore şi sârbe până spre amurgul zilei.
Noi, copiii, ne pierdeam prin nămeţii din Padină, la sanie şi schi, croiam pârtii peste culme, pe povârnişuri şi văioage, de răsunau văile şi dealurile Măguriciului de glasurile noastre zglobii, de însufleţirea şi exuberanţa cu care trăiam clipele minunate ale jocurilor în împărăţia zăpezilor de basm, înalte, trainice şi ocrotitoare de rod şi viaţă. Acestea-s amintirile care nu se uită, din tumultul copilăriei noastre, în ziua Sfântului Trifon!
E linişte acum, pe creştetul dealului! Plouă mărunt peste colnice. Crucea de lemn veghează în solemnitatea luminii. Din adâncimi de vreme tresar amintirile. Şi mângâie sufletele noastre!