Aşezată în toate rosturile ei pe cuşmele cele mai înalte ale Parângului, din Mândra până-n Păpuşa, iarna nu se ostoieşte a ne face cu mâna şi să plece spre spaţii mitice şi nemărginite. Se lasă discret spre vârfuri şi piscuri stâncoase cătând să scruteze zările. Mai la vale, pe culmi şi plaiuri, peste întinderi albe de omăt resemnat şi obosit, adie-n val cald vânt de primăvară, nărăvaş mâncător de zăpadă. Domol şi stăruitor, vântul se lasă peste ţinuturi, mângâind cu gând blând mugurii şi-nviorând priveliştile. Ca un limpede văl de borangic, lumina lină a primăverii inundă cărările codrilor golaşi slobozind cântecele-n păduri şi bucuria de a iubi în sufletele mari, alese, ale oamenilor.
Zău, se aude, se vede, se simte că vine primăvara! Chiar, a venit primăvara! Prin satele de sub munţi, copiii au coborât deja dinspre cornete cu buchete de flori felurit colorate şi vestitoare de proaspăt anotimp. Miresme şi bucheţele parfumate de ghiocei puri zâmbesc şi înfrumuseţează chipul strălucitor al fetelor. Adolescenţii îşi şoptesc cuvinte dulci, se-ntrec în gesturi prietenoase, de simpatie şi iubire, şi-şi dăruiesc flori din inimă. La marginea satului, sub altarul pădurilor redăruite cu ciripitul păsărilor, se-aude cum se-nfiripă şi înfloreşte dorul de viaţă fără prihană, curată şi frumoasă, răzbătătoare şi fecundă.
E plin sufletul oraşului de culori şi mărţişoare. Flori, peste tot. Buchete de ghiocei învelite-n firul primăverii, frezii, violete albastre, galbene, albe, felurite zambile, begonii în ghivece, surâs de trandafiri şi garoafe şi-atâtea alte minunăţii de flori aduse din toate depărtările pământului pentru a face din prima zi a lui Mărţişor, ziua gândurilor, cuvintelor şi gesturilor sincere şi pure, pline de bunătate, prietenie, iubire şi dragoste.
Ne sărbătorim iarăşi. Ne sărbătorim cu Primăvara! Ne sărbătorim sub arcul de timp al legendarei Evdochia, reinventând datini şi obiceiuri străvechi. La vremea copilăriei mi-aduc aminte cum primeam de la bunica legăturile roşii şi albe de mătase, răsuceam apoi firul şi ne întreceam în a meşteşugi cei mai frumoşi ciucuraşi de mărţişor. Preferam ciucuraşii rotunzi, pufoşi ca mâţişorii din sălcii, pe care îi prindem în piept şi-i purtam cu inocenţă şi încredere până ce îi legam de ramurile primului porumbar înflorit în păduricea din pieptul dealului.
Suntem în luna lui Mărţişor, trăim în credinţă şi-n speranţa primenirii perpetue a rânduielilor noastre, venerând prin freamătul tradiţiei şi practicile noastre deschiderea anotimpului spre câmpurile şi grădinile germinaţiei, unde în curând miracolul din seminţe va aduce fremătătoarea rodire a plantelor şi florilor de tot felul. Uneori, când văd ce bine se leagă treburile, îmi vine să cred că Zeul Marte ne veghează şi acum, ocrotind ogoarele şi turmele, fecunditatea şi renaşterea naturii în întreaga ei măreţie, cu toate misterele şi rodirile ei.
Mă-ntorc la culorile mărţişorului primit întâia oară de la bunica. Îmi povestea că roşul cobora din focul soarelui şi reprezenta sângele vieţii, era culoarea femeii. Albul se desprindea din limpezimea apelor, din albul norilor şi simboliza înţelepciunea bărbatului. Prin împletire, şnurul mărţişorului vorbea despre convieţuirea inseparabilă şi cuviincioasă a celor doi pentru a dărui permanenţă vieţii pe pământ. Cele două culori semnifică schimbul dintre forţele vitale care dau naştere viului şi reîntineresc natura. Alb şi roşu sunt culorile care au ajuns până azi, ca simbol al iubirii, ele fiind întâlnite şi la bradul de nuntă.
Alţi bătrâni din sat povestesc că aceste două fire frumos meşteşugite şi răsucite în şnuruleţul subţirel de mătase simbolizează cele două anotimpuri – vara şi iarna – iar mărţişorul este “funia zeilor”. În zorii primei zile din luna martie, până-n răsărit de soare, părinţii şi bunicii legau şnurul de mărţişor la mâna sau la gâtul celor mici ori îl prindeau în pieptul copiilor, peste bătăi sigure de inimă sănătoasă. Mărţişorul era purtat de fete, de femei şi pe alocuri de băieţaşii cuminţi. De şnur se lega un bănuţ rotund, să fie aducător de bucurie şi bunăstare. Mărţişorul se purta pentru a-i feri pe oameni de dogoarea fierbinte a soarelui din vară. La înflorirea vişinului sau de Sfântul Gheroghe, mărţişorul nu mai era de purtat, el fiind agăţat de ramurile unui pom înflorit pentru păstrarea rodirii.
Odată cu sosirea primăverii, oamenii obişnuiau să lege de arbori funii albe şi roşii, pentru a alunga duhurile rele. Dorinţa lor era să împingă cât mai departe dezastrele, care ar fi lovit florile şi ar fi stins rodul. Cu mii de ani în urmă, copiii obişnuiau să poarte la gât o monedă de aur, de care agăţau o sfoară răsucită din două părţi, una albă şi alta roşie, cu credinţa că le aduce noroc şi fericire. Fetele purtau mărţişorul până la înflorirea pomilor, apoi legau mărţişorul de tulpina unui copac iar cu moneda îşi cumpărau din târguri brânză, pentru a avea tot anul un chip frumos şi alb. Şi astăzi, prin satele noastre şi nu numai pe acolo, multe fete poartă mărţişorul la încheietura mâinii, în luna martie. Apoi, îl înnoadă de trunchiul copacului înflorit sau îl agaţă într-un arbust de trandafiri, crezând că li se vor împlini toate dorinţele.
Am scormonit niţel timpul, istoria, credinţele, pentru a regăsi câte ceva din taina mărţişorului, acest rar şi minunat simbol care ne readuce în viaţă iarăşi primăvara. Iată de ce, şi azi, cu preţuire pentru tradiţie şi alese sentimente pentru cei dragi, oamenii îl confecţionează cu măiestrie artistică an de an şi-l dăruiesc, ca simbol al admiraţiei lor, pentru doamne şi domnişoare. La şcoală, elevii dăruiesc mărţişoare, cu preţuire şi respect, învăţătoarelor şi profesoarelor. Este un gest de sărbătoare, de mărinimie spirituală şi binecuvântată creştere din pruncie spre o frumoasă şi demnă afirmare în viaţă.
