Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » IMAGINI ÎN CUVINTE Se întorc zăpezile de altădată!

IMAGINI ÎN CUVINTE Se întorc zăpezile de altădată!

Submitted by on 19 January 2019articol citit de 843 ori | No Comment

Ninse decembrie, pe la mijlocul lunii, de se întroieni tot satul. Ani buni au trecut de când nu a mai nins aşa de frumos. Era spre capătul zilei, niţel după amurg.  Nori plumburii şi groşi se lăsaseră peste sat, dinspre Dunăre. Bunica îmi spunea că norii care vin de peste Coasta Motrului aduc întotdeauna zăpadă multă. Ninge mărunt şi des, cu fulgi grăbiţi şi plini de umezeală. Era multă sete în sufletul ţarinei. Repede se-mbracă-n alb uliţa copilăriei. Se copleşesc de omăt ulucile, potecile, dealurile, pometul, viile, pădurile. Privesc spre adâncimi de cer, nu zăresc nicio stea, fulgii-mi se topesc ritmic pe pomeţii obrajilor. Aud glasuri disperate de raţe spre înalturi. Sunt stoluri pribege spre lacul din Poienile de Sus ori spre păpurişurile din Valea de Hotare. Capcanele climei le-au schimbat comportamentul, determinându-le să renunţe la deplasarea spre ţinuturi mai blânde. Nu au mai zburat spre ţările calde şi caută aici adăpost prietenos să treacă mai uşor de încercările vremurii, neobişnuite pentru ele. Spre puntea de peste pârâu, o dâră de lumină se iveşte-n noapte. O maşină face cărare spre adâncul Văii Moregilor. Nu mai trec săniile de odinioară trase de caii cu zurgălăi la gât. S-au petrecut oamenii care ţineau cai în ogradă iar urmaşii lor nu-i mai cresc, pentru că nu mai găsesc folosire pentru ei.

Ninse decembrie toată noaptea. E dimineaţă şi satul încă tace sub cadenţa fulgilor jucăuşi. Fior de vânt rece coboară dinspre măguri şi colnice. Căciuli albe şi înalte şi-au pus bulumacii de la gard. Scândurile teşite la vârf duc linia gardurilor printre vetre de sat şi abia se mai zăresc din nămeţii înalţi ai iernii. Aş vrea să urc dealul până la conacul de la vie, dar piciorul mi se afundă în zăpadă până mai sus de genunchi.  Nu îndrăznesc să iau în piept costişa înnămeţită! S-a acoperit în alb întregul peisaj. Cocârjaţi de ninsoare, pomii abia îşi mai ţin ramurile. Vişinul de la fereastră s-a încovoiat sub încărcătura de omăt greu şi umed. Nu-i ger afară, dar ninge ca-n iernile copilăriei. Ninge sănătos!

Fuioare de fum se ridică peste vale.  Arde focul în sobe. Marina a pus nişte mere la copt pe tăpşanul încins şi lat. Sunt ionatane gustoase, culese din mărul de la drum. Aşa-s bătrânii! Îşi mai dreg gustul cu un fruct curat. Pare mai liniştită acum, străbunica Măriucăi! Nu mai este nevoită să facă pârtie până la claia din largul grădinii, să dea nutreţ la oi, zi de zi. A scăpat şi de oi şi de fân, nu mai poate! Doar Iulica lui Mischie mai are oi aici, pe vale! Pe ea o mai vezi trebăluind pe la şura cu fân şi în ocolul dintre munţii de zăpadă. Dincolo, peste gard, Mihăiţă mai dă de mâncare Murgului său, calul cu care mai face cărăuşie din primăvară până-n toamnă. Ceilalţi au abandonat acest meşteşug. Au îmbătrânit şi i-au lăsat puterile iar copiii au plecat în căutare de lucru prin ţări străine. Nu le place să crească animale, pentru că nu mai sunt şcoli care să-i înveţe această meserie, iar dacă ar fi învăţat de la părinţi nu au niciun sprijin de la autorităţi. Era o tradiţie foarte veche pentru sătenii din Padeş. Ea dispare încet-încet pentru că nu există un interes serios pentru a se păstra şi a se dezvolta această ocupaţie de sute de ani. Nu se mai vede urcând spre casa de sub salcâmi baba Ilinca lui Ploscaru. Casa părăsită se scorojeşte sub trecerea anilor. Drumul spre Lole este singuratic acum, nu s-a mai pus nicio temelie aici. Neamul s-a rispit prin lume iar moştenirea a rămas în devălmăşia locului.

Privesc peste răspântie de pâraie, în fereastra poienilor ce duc spre Măgură. E atâta alb în luminişul lor, cum nu s-a văzut vreodată! Ninge intens şi hotărât peste vale. Satul trăieşte tăcut şi tainic în rosturile lui întemeietoare de bunătate şi viitor. Sunt tot mai grijulii oamenii cu ziua de mâine, nu se lasă învinşi în vitregii de vremuri! Pe cărăruia pierdută sub zăpadă, văd umbra unui câine, când săltând, când afundându-se în stratul gros de nea. A adormit pârâul sub plapuma albă a iernii, magia zăpezii a stins susurul apei. Albia s-a transformat într-o uliţă îngustă, şerpuind printre rândurile de arini pripăşiţi pe maluri. Prin rămuriş, un piţigoi scotoceşte sub o coajă de tulpină după un grăunte de mâncare. În margine de codru, sărind între fagii lui Gomeajă, observ o vulpe care aşteaptă indecisă, să intre ori să nu intre în sat. Presimte că nu mai e aşa de uşor să ajungă la coteţele cu găini. E greu să-ţi cauţi hrana prin iarna mare!

Peste păduri, Fagul din Padină se arată a fi cel mai zvelt şi solitar arbore al împrejurimilor. După prăbuşirea în trăznet a bradului de la Drăgoaica, fagul secular ce-şi ridică semeţ coroana rotată peste făgetul din deal este singurul arbore care veghează prin măreţie şi rezistenţă acest liniştit cătune al satului, agăţat de malurile pârâiaşelor tăcute şi limpezi. Mai la vale, în priporul de la Cârjan, nu mai răsună glasuri zglobii de copii. Pârtia de sănii aşteaptă să fie făcută. Hărmălaia de glasuri a rămas o frumoasă amintire a ultimei jumătăţi de secol, când priporul se umplea de zeci de copii aflaţi la săniuş. Era o joacă neaoşă, plină de vioiciune şi veselie, în care bucuria şi imaginaţia zburdau în voie bună prin miracolul zăpezilor. Azi, pe pripor, dacă mai zăreşti doi-trei copii. Cine să facă pârtie pentru săniuş? Îmbătrâneşte satul, se goleşte de tinereţe, cine să-i poarte rosturile?

Pe pârâul înzăpezit, ajungem la puntea peste care vara treceau nepăsătoare viiturile ploilor furtunoase. Între timp, sătenii au construit peste Aninoasa un pod durabil.  Aici au trăit lăutarii satului, banda lui Sabin Argint. Pârâul tace sub apăsarea troienelor înalte. Niciun clipocit din graiul lui nu răzbate spre noi. Pe vatra casei lăutarului, arboretul întroienit este de nepătruns. Aici, în mirfica bojdeucă a acestui om legendar am învăţat să cânt primele melodii la vioară, când eram elev gimnazist în clasa a şaptea la şcoala din sat. Altfel, această trupă de oameni frumoşi înveselea satul la hore, la nedei, la sărbători. În fiecare iarnă, în seara de Ajun, colindau pe la porţile caselor cu florile dalbe. Îi primeau oamenii lângă soba caldă, să-i fericească cu taraful lor. Apoi îi cinsteau cu bani, cu colăcei de la piţărăi, cu vin fiert ori ţuică fiartă. În acest an, al optsprezecelea din mileniul trei, lăutarii nu au mai venit să ne colinde. S-au sfârşit şi ei! Cântecele şi colindul lor au intrat în istoria recentă a frumoaselor tradiţii din Padeş.

Ninge tăcut peste sat. Ninge neîntrerupt de aseară. Drumul este înzăpezit, nu s-a arătat plugul să deschidă calea spre inima satului. Numai maşinile puternice înaintează prin zăpada înstăpânită peste uliţe. Ninge la fel de frumos ca în vremurile copilăriei. Nu ştiu dacă zăpada este tot aşa de cristalină şi curată. Ninge cu iureş bun, ninge ca în poveşti! Se pare că în natură se petrece o schimbare aşteptată de mulţi ani de noi, oamenii. Se întorc zăpezile de altădată! Unii dintre noi nici nu le cunosc, li se par stranii aceste ninsori feerice. Nu este nimic bizar. Este ceva real, adevărat! S-au întors iernile de altădată!

 

Comments are closed.