Dinspre munţi şuieră întruna viscolul. Pe dâmburi şi-n vâlcele, neastâmpărul vântului răscoleşte fuioare de frunze veştede. În zborul lor, acestea şuşotesc atingând coloanele de fagi orânduiţi pe costişă. Nori albi şi scămoşi aleargă grăbiţi sub clar de cer senin, încântător. Suntem în luna lui decembrie. Zilele curg tăcute spre solstiţiul de iarnă. Spectacolul zăpezilor se lasă aşteptat. Pe uliţele satelor, cu mirări adânci în ochii inocenţi, copiii aşteaptă prima ninsoare. Purtat de spiritul peren al tradiţiilor, anotimpul alb coboară imperturbabil spre Ziua lui Ignat, zi de sărbătoare a Sfântului Mucenic Ignatie Teoforul, prăznuită an de an la 20 decembrie.
Încet-încet, viaţa satelor noastre capătă freamăt de sărbătoare, se-mpodobesc cetine de brad, se-mplinesc în smerenie datini străvechi, nepieritoare. În susur de colind, sătenii aşteaptă Ziua Naşterii Domnului. Se spune că Ignatie a fost ucenic credincios al Sfântului Ioan. Pentru meritele sale, Sfatul Sfinţilor Apostoli l-a aşezat ca episcop al credincioşilor din Antiohia. Ignatie „Teoforul”, adică „purtătorul de Dumnezeu”, a păstorit aici vreme de patru decenii, încercând să-i apere pe toţi de pornirile păgânului împărat Domiţian. Se lupta pentru toţi şi uita de sine. Voia să pătimească şi să se jertfească pentru Hristos. A fost linişte numai în vremea împăratului Nerva, la venirea lui Traian pe tronul Romei a început iarăşi prigoana împotriva celor care se închinau Domnului.
De la strămoşi se ştie că Ignatul prezice porcilor că vor fi sacrificaţi: „Porc gras, o măciucă-n cap şi te culcă-n pat!” Aşa unelte erau atunci şi se ierta lovitura, pentru a respecta ritualul împământenit. Porcul se taie de Ignat, pentru că îi vine sorocul şi nici nu se mai îngraşă. Legenda povesteşte că Ignat şi tatăl său s-au apucat să taie porcul. Ignat a ridicat securea şi, din nefericire, şi-a lovit tatăl în cap şi l-a omorât. Îl îngroapă şi-i face pomană, pleacă apoi în lume căinându-se pentru a scăpa de păcat. Un preot îl învaţă să meşterească o luntre şi să-i treacă pe oameni râul fără plată. Să ia un lemn ars pe jumătate, să-l înfigă în pământ! Să aştepte trei ani. Dacă se va prinde lemnul în seva gliei, Dumnezeu îi va ierta păcatele.
Trecură anii! Era noapte şi viscol. Dinspre malul râului se-aud strigăte de ajutor: „Măi, Ignate, vino de ne trece!” Ignat traversează râul, dar pe mal nu e nimeni! Trece şi a doua oară. Degeaba! Trece şi a treia oară şi găseşte doi bătrâni aflaţi la grea încercare. Erau istoviţi şi tare înfriguraţi, biciuiţi de viscol şi ger. Îi aduce la mal şi îi găzduieşte la el acasă.
Nevasta lui Ignat lăsase ţestul în vatra încinsă, zicându-le copiilor care plângeau de foame că le va coace o pâine mare, să se sature. Dumnezeu îi spune să ridice ţestul. Femeia îl ridică şi se uimeşte la vederea unei pâini mari, învelită de aburi şi miros de ofrandă coaptă. Pentru truda întru iertare şi pentru credinţa lui, Ignat este luat de Dumnezeu să colinde lumea împreună. Copiii, soţia şi cei doi moşnegi rămân cu bine, în grija Domnului. Au avut timp lung de peregrinaj, după care Ignat este surprins de întâlnirea cu nişte negustori de trăsuri. Află că sunt copiii lui şi Dumnezeu îl convinge să plece cu ei. De la ei primeşte vestea că tăciunele pe care îl înfipsese în pământ s-a înrădăcinat şi s-a ridicat spre cer, ca arbore zvelt şi frumos. Este mărturia prin care Ignat îşi dă seama de iertarea păcatului.
Ignatul este ziua în care se tăiau porcii de Crăciun. Porcul sacrificat în această zi avea însemnătatea unui zeu care moare şi renaşte la vreme de solstiţiu. Se credea că nu este bine să jertfeşti porcul în zilele de luni sau vineri. Şi astăzi se respectă acestă rânduială. Porcul era pârlit la foc de ferigă uscată. Măcelarii îl aşezau apoi pe grătar pentru tranşare. Îi scoteau picioarele şi îl crestau în formă de cruce după cap. Cel care punea sare în despicătura umărului de slănină şi picura aici vin roşu, le ura stăpânilor casei: „Să-l mâncaţi sănătoşi şi la anul să fie şi mai gros!”. Oamenii închinau câte o ceaşcă de ţuică fiartă, pentru sporul casei şi-şi continuau treaba.
Desciocălau porcul cu mare grijă pentru fiecare parte din trunchi. Desprindeau mai întâi căpăţâna şi o duceau în bec,i cu râtul înapoi, să nu spargă porcii oalele peste an. Se jupuiau bucăţi de şoric şi se împărţeau celor din jur, mai ales copiilor, că era tare gustos atunci. Se scoteau umerii de slănină, se lasau în sare şi se urcau apoi pe cumpănă în pod, la afumat. Se despicau cei doi muşchi pentru fum, iepuraşii cum li se mai spunea, coastele, şira spinării, se aduna şi se lega untura, se tranşa pecia şi fleica pentru cârnaţi.
Pentru a afla rostul vremii, măcelarii observă splina porcului. În acest an splina a fost lungă, înseamnă că iarna se va duce mult înspre primăvară. A fost lată splina la capătul de sus, adică iarna este grea la începutul ei! Se scot apoi măruntaiele, femeile curăţă maţele de grăsime şi le spală. Se sărează bine carnea şi se lasă în postava de lemn să ia sare, după care se pune la afumat. Măcelarii îşi curăţă mâinile cu făină de porumb, să se depostească. Stau la masă, la pomana porcului, unde servesc mâncare de post sau bucate gătite din porcul abia tăiat. Se bea vin şi ţuică fiartă.
La Padeş, Tismana şi Peştişani, porcul este sacrificat de bărbaţii casei, ajutaţi de vecini. La Runcu, porcul se taie de Ignat, dar nu de oamenii casei. La Cloşani, Motru-Sec şi Orzeşti porcul se taie în zori şi nu se mai jupoaie pentru opinci. Bunica povestea că, în această zi, femeile abandonau lucrul de mână, altfel porcii ţicneau urât de tot. Ignătoaia era recunoscută ca femeie urâtă şi rea, care pedepsea pe acelea care torceau de Ignat. Să scapi de ea, trebuia să cânţi cocoşeşte sau să stingi focul din vatră, să nu se mai întoarcă!
La Ignat, se încheie un ritual. Crăciunul este aproape. Pe la porţile caselor se aud glasuri de colinde. Copiii ies la ferestre să asculte florile dalbe. Tot satul se găteşte de sărbătoare. Începe iar să ningă pe uliţă. Iarna s-a întors în sat…
