Există în sufletul nostru un teritoriu dăruit cu munţi îmbrăcaţi în pajişti şi păduri înalte, din care curg la vale râuri limpezi, în mirifice sclipiri prin vaduri şi bulboane. Acest ţinut poartă numele de Gorj, ceea ce în limba slavă înseamnă Jiul de Munte sau Jiul de Sus. Răsfirarea de pârâiaşe şi râuri se pierde spre zare, printre dealuri, şesuri şi păduri, în văi pitoreşti şi-n vuietul undei călătoare.
Uimitor, această ramificare geografică împlineşte arborele miraculos al izvoarelor ivite sub cerdacurile din Parâng, Vâlcan şi Godeanu. Un arbore inedit, ale cărui ramuri udă cu viaţă acest pământ dăruit cu felurite ofrande. Situat între Cerna Sat, Polovragi şi Ţânţăreni, Gorjul este un neobişnuit triunghi de energii şi mistere, unde curgerea existenţei este un dar al rămurişului de ape şi soare orânduit de divinitate peste trupul judeţului cu umeri de munte.
Pledoarie pentru frumuseţile Gorjului
Doritor de lumină şi rareori pofticios la revărsări, alteori neglijat între genuni de piatră pentru a zâmbi limpede privirilor, Jiul îşi întuneca în cărbune unda acum câţiva ani înainte de a ferăstrui Carpaţii, între Polatişte şi Bumbeşti, pentru ca apoi, să se zbată niţel în şuier de turbină la Vădeni, Tg-Jiu şi Sărdăneşti. Să stăruie, tot pentru civilizaţia curentului electric, în turnurile de la Rovinari şi Turceni, iar în cele din urmă să se lase neîmpăcat la vale mai puţin istovit de zbuciumul călătoriei şi neîmpăcat de dorul după vraja care i-a limpezit valul, surprinzându-i cu bucurie pe oamenii locurilor.
Arbore vital al Gorjului, cu multe ramuri trainice, pe numele lor Motru, Tismana, Bistriţa, Gilort sau Amaradia, în propria-i tânguire, Jiul uită de trufia şi ignoranţa omului, peste care se revarsă acum imperturbabilă mânia Domnului. Râul luptă ca un ascet cu setea ţinutului în formă de inimă, udându-l de la nord la sud, ca un arhanghel vlăguit de puteri.
Neputinţa şi neîmplinirea l-au adus pe om într-o neimaginată dramă a vieţii sale, nevoit fiind să se lase ani la rând captiv secetei pustiitoare, într-un judeţ peste care strălucesc atâtea cursuri de ape. Pe firul lor, mare minune ar fi fost să se fi ridicat salbe de lacuri, cascade de baraje, care să împrospăteze mediul, să îmbogăţească traiul, vieţuirea în acest ţinut.
Şi în Gorj, dezordinea şi parvenirea au înstăpânit măcelul prin păduri, cazmaua prin diguri şi maluri, exploziile prin viforul albiilor; fapte necugetate au mutilat natura. Blestemul lacurilor secate şi al celor nenăscute, al pădurilor răstignite pe genunchi de munte, al apelor văduvite de peşti argintii şi al fântânilor secate umplu cu amar şi azi viaţa.
Trândăvia şi agresivitatea unor nemântuiţi au subţiat prietenia dintre om şi mediu, dar n-au surpat zidirea binelui şi armoniei. Ne amintim, în vara anului două mii, disperarea s-a potopit peste spirite iar gândul raţional şi fecund a unit forţele care au sfredelit stânca şi huma, zidind fântâni adânci spre răsăriri de apă, să-nfrunte ariditatea sub cerul aprins cu flăcări de soare.
La aceeaşi vreme, undeva, la Padeş, pe vatra unui lac sorbit de gânduri ucigaşe, lângă firul de izvor, crescuseră mărunte smocuri de iarbă verde. Zăvoiul fusese pârjolit de arşiţa nemiloasă. Acolo, ca în bejenie, Mama Domnica îşi dusese calul înfometat. A bătut priponul lângă apă, pe firul ierbii verzi şi s-a retras spăşită spre sat. Fără să mărturisească ceva, în ochi i se zărea dorul după lacul de altădată, cu maluri răcoroase şi pline de verdeaţă, unde Cezar al ei rumega toată ziua iarbă crudă din îndestulare.
Ce ne întristează? Trăim într-un areal împânzit de-atâtea ape! Răul şi patimile vechi, cuibărite în atitudini şi fapte au nevrednicit omul şi-au aruncat în necunoscut un posibil paradis, în care frumuseţile s-ar fi regăsit în prăvăliri de valuri, baraje în cascade, canale şi oglinzi de ape, grădini, parcuri şi arteziene de vis. Printre noi, ofilindu-ne gândul şi dorinţele, au rămas tot felul de griji, disconfortul unui mediu sufocat de poluare, o viaţă pândită de sărăcie şi nelinişti, în care binele şi idealul sfârşesc încet şi sigur.
Ce păcat, într-un judeţ dăruit cu ape şi păduri, cu pajişti şi munţi, cu dealuri şi lunci, blestemu-i pe pământ, iar suferinţele rămân în viaţa oamenilor! De aceea, minţile limpezi se tot întreabă: „Vom reuşi, Doamne, să avem apele cu noi? Să împlinim bunăstarea? Să aducem raiul pe pământ?”
Viitorul poate fi generos! Nu mai acceptă amânarea! Vrea împlinirea, cred, dar ne mai cere ceva. Ne cere să scoatem deşertul din inimi şi moliciunea din braţe! Să zburde gândul şi să lucreze mâinile! Să vrem, să facem Gorjul de mâine, Gorjul oamenilor buni! Putem, cine ne opreşte?