Cel mai important om politic care a activat pe meleagurile Gorjului, Gheorghe Tătărescu(1886-1957) a marcat istoria acestei țări prin activitatea sa politică și diplomatică. Parlamentar în toate legislaturile Parlamentului interbelic din partea Gorjului, Gheorghe Tătărescu a fost de două ori prim-ministru al țării, ambasador și ministru de externe, ca să vorbim despre cele mai importante funcții deținute. Pentru gorjeni, așa cum am mai arătat, este personalitatea politică cu cea mai mare contribuție la dezvoltarea acestor meleaguri. Poate că în anii următori, 2020 ar fi o variantă, autoritățile gorjene se vor gândi la un An Internațional Gheorghe Tătărescu după modelul Constantin Brâncuși și Ecaterina Teodoroiu.
Gheorghe Tătărescu, om politic care a marcat prima parte a secolului XX din istoria noastră, s-a născut la Craiova la 22 decembrie 1886 într-o familie care a dat cel puțin trei generali ai armatei române. Mandatul de arestare nr 01325/4 mai 1950 a lui Gheorghe Tătărescu, publicat în premieră de istoricul Stelian Neagoe în 1993, precizează că Gheorghe Tătărescu s-ar fi născut la Târgu-Jiu la 28 decembrie 1887.
În 1916 s-a căsătorit cu Arietia Piteșteanu, rudă cu familii boierești importante din Oltenia. A făcut carieră în Partidul Național Liberal, partidul care l-a propulsat în cele mai importante funcții politice din România. Și pentru că vom serba foarte curând Centenarul României Mari, să ne amintim ce scria Gheorghe Tătărescu la 18 noiembrie 1918 în ziarul ”Cuvântul Gorjului”: ”Aparținem aceluiași neam; peste toți a trecut viforul acelorași mari dureri și valul cald al acelorași mari nădejdi. Suntem în ceasul îndoit de mare al întruchipării visului nou al vieții de astăzi.(…) Și dacă, pentru binele public ne vom lupta uneori între noi, apoi această luptă să nu fie decât lupta dintre crengile aceleiași tulpine, înviorate de suflarea vântului”. Sublimă metaforă pentru România Mare!
Tătărescu, ”cel mai abil”
Gheorghe Tătărescu a fost omul politic care a marcat perioada interbelică, în continuarea unei personalități ca Ion I.C. Brătianu. Despre fostul lider liberal, Mihail Manoilescu spunea în ”Memoriile” sale: ”ca orator era îndrăzneț , dar fără idei(…). În politica românească era considerat cel mai abil care s-a văzut vreodată(…) Spiritul tranzacțional și oportunist, măiestria în echilibristică au putut folosi câteodată țării”.
Contemporanii săi, politicieni și presă, au preluat denumirea de ”Guță” dată de regele Carol al II-lea, titulatura având o nuanță depreciativă. Cu toate acestea, mandatele lui Gheorghe Tătărescu de prim-ministru au coincis cu perioada de maximă dezvoltare economică și socială a României. În perioada dictaturii regale, cel de-al doilea mandat în fruntea guvernului al lui Tătărescu, România avea să piardă Basarabia și Bucovina, conducerea României fiind pusă în fața faptului împlinit în urma Pactului secret Molotov-Ribentrop. Mai puțin se cunoaște un episod din 30 noiembrie 1940 când Gheorghe Tătărescu a scăpat în ultimul moment de execuția legionarilor. În ziua respectivă, alături de alți oameni politici ca Mihai Ghelmegeanu, Mihai Ralea sau Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărescu a fost adus la sediul Prefecturii Poliției Capitalei pentru lichidare fizică. Intervenția subsecretarului de stat de la Ministerul de Interne, Alexandru Rioșanu, a salvat pe foștii miniștrii ai regimului lui Carol al II-lea.
Cine a fost Gheorghe Tătărescu?
Iată cum își explica fostul prim-ministru cariera sa politică, într-un document scris în închisoare(1950-1955): ”Destinul a voit ca pentru o perioadă de douăzeci de ani, care se încheie în toamna anului 1947, numele meu să fie legat de aproape toate actele politice mai însemnate din această epocă.
De la 1919 și până în 1948 am făcut parte, fără întrerupere, din toate Parlamentele, participând activ la lucrările lor.
De la 1924 și până la 1947 am funcționat timp de zece ani ca ministru în diferitele Guverne, care s-au perindat la cârma țării și am deținut răspunderile președinției Consiliului de Miniștri aproape cinci ani.
Am guvernat sub trei Regi și am cunoscut toate tainele actelor de guvernare din timpul domniei lor, colaborând uneori la acte de importanță istorică.
Am urmărit, în acest timp, desfășurarea evenimentelor internaționale și în mai multe rânduri am apărat interesele țării în fața forurilor străine care hotărau de soarta noastră și de viitorul nostru.
Pentru ultima oară, glasul meu a răsunat la Paris în palatul Luxemburgului, în 1946, când am pledat în fața conștiinței popoarelor dreptatea revendicărilor românești.”
