Freamătul vorbei din poiana cu mesteceni

Loading

La capăt de octombrie friguros, ne-am oprit din drum sub culmile împodobite în nuanţe tulburătoare de galben şi roşu din Valea Lupşei, culori cu care mestecenii se laudă oricărui privitor. Până când se resemnează pe anotimpul care le dăruieşte atâta frumuseţe şi dăinuie peste iarnă ca nişte străjeri biciuiţi de viscole, dar remarcaţi în oglinda versanţilor prin albul solitar al trunchiurilor învelite de puterea luminii.

Învăluiţi de vraja amurgului, mestecenii cu plete de aur îşi aduc ramurile căpătâi
Învăluiţi de vraja amurgului, mestecenii cu plete de aur îşi aduc ramurile căpătâi

Stăm la poveşti cu Badea Ştefan, pădurarul, pe butucii scufundaţi în firul ierbii atins de prima brumă. Încercăm să înţelegem câte ceva din suferinţele pădurii. Aş vrea să îndepărtăm orice tăiş de la tulpina lor, să le atingem cu palma pe tâmple pentru a le citi neputinţele. Privim îngânduraţi spre adâncimile lor şi vrem să le salvăm perenitatea. Din templul lor ies la deal poveri cu uscături doborâte de vânt. Ele se pierd încet pe uliţele satului. Se însufleţesc apoi în vâlvătăile focului din sobă. Vedem cum arborii, îmbătrâniţi, îşi prefiră anii în cenuşa ornicului din fiecare casă.

Semne de iarnă

Privim spre munţi şi ne încântă pădurea de mesteacăn. Farmecul ei ne încarcă dorul de frumos, de linişte şi curăţie naturală. Mestecenii zâmbesc şi ne fac cu mâna, lăsându-ne să admirăm printre ochiuri de frunziş albastrul ceresc. Stă răstignit pe plai pătuiacul rostuit pe furcile frasinului, ca o dulce amintire de vară. Agăţat de lespezi, ca un gând de fericire, izvorul nu se termină niciodată. Au mai rămas acolo, pe povârnişul muntelui, sufletul şi dorul sătenilor, fluierul ciobanilor, hăulitul băciţelor care şi-au cusut pe mâneci ponoare cu mesteceni aleşi din mărinimia toamnei.
Dincolo de amintiri se zăresc trunchiuri golaşe de fag de pe care frunzele s-au desprins triste şi îngândurate, ca păsările înaintea zborului cel lung. Doarme bradul petrecut în acoperişul casei, sub care ne retrăgeam în iunie de vâlvora arşiţei. Ne amintim cum ne stingeam setea cu cireşe amare din ofranda sălbaticei păduri. Peste cenuşa din vatra focului se aude scârţâind uşa.
Nu ne gândim la copacii tăiaţi, dar privim grinda care susţine casa. Şi gorunul din care a fost cioplită. Şi masa la care stăm de vorbă. Şi patul în care ne cutreieră visele. Şi scândura din care bunicul a construit carul. Şi leagănul în care bunica ne descânta de deochi. Şi fusul caierului cald. Şi crucea din treacăt de drum. Şi câte alte lucruri am redescoperit în freamătul cuvintelor din poiană. Rugămintea pădurii este aceeaşi, ca acum o sută de ani. Să o atingem doar cu ochiul, niciodată cu barda!
Tot mai puţine frunze rătăcesc prin pădure. Şi pe Piatră, şi-n Gorganul, pe Culmea Cernei, peste tot ţinutul. În negura văilor, crivăţul slăbeşte încet şuierul. Copii nevoiaşi adună crengi pentru flacăra căldurii din casă. Gânduri pustii ne răresc paşii spre copacii fără cântec. O ciută sare speriată peste ogaşul înfundat de frunze moarte. Iarna să-ntoarcă din drum tăietorii! Să nu zdrobească din creştet lujerul lăstarului! Să lase-n picioare arborele viu, să ducă la foc copacul pustiu!
Soarele coboară timid spre orizontul mic. Vorbele pădurarului sunt tot mai încărcate de preţuire şi respect pentru pădure. Printre ramuri, razele-i brăzdează chipul de oştean rămas un pic să povestească. Undeva, sub cojocul gros de frunze căzute din ram, se aude cum creşte pădurea tânără. Ea nu poate vorbi câte ceva despre zbenghiul copiilor cu tălpile moi prin covorul de iarbă. De mâinile lor reci şi curate, ca nişte pâraie petrecute prin verdele primordial al codrului, cu care culegeau chite de fragi prin poiană..
Învăluiţi de vraja amurgului, mestecenii cu plete de aur îşi aduc ramurile căpătâi, să se adoarmă puţin sub pleoapa apusului. Misterele pădurii vor păstra în suflet de arbori şi-n ochi de frunziş tandre mărturisiri de inimă şi gând. Surâsul pădurii de mesteacăn rămâne în sufletul nostru, ca o fascinantă privelişte de toamnă. Badea Ştefan se opreşte în poarta casei, sub umăr de costişă. În curând, paşii lui vor face cale spre cupola pădurii ninse, printre trunchiuri de copaci părăsiţi de frunze şi freamăt, să vadă ce mai fac mestecenii. Şi va afla că în mugurii lor sunt frământări de primăvară!