Septembrie curge tainic în crugul vremii. Toamna aşteaptă să-şi dezvăluie farmecul undeva, între prăpăstii de timp. Suntem tot mai aproape de echinocţiu şi valul aerului te năduşeşte. Cel mai călduros septembrie din istorie vrea să iasă din tradiţia anotimpului, să tragă vara după el! În anul 15 din mileniul trei, momentul astral al echinocţiului de toamnă se va petrece în zorii zilei de 23 septembrie, la ora 5 şi 29 de minute. Nimic nu se împotriveşte descinderii noastre spre munţi!
Priveliştile de sub Piatra lui Stan se prezintă ca un dar al toamnei înscăunate în peisajul inedit, numai soarele arde ca în toiul verii! Strălucitoare şi limpede, dimineaţa coboară peste plaiurile încercate de caniculă. Străbatem ţinutul înzestrat cu izvoare răsfirate peste luncile umbroase ale Motrului şi Bulbei, peste văile protejate de puterea umbrei răcoroase şi urcăm încetinel spre poienile rourate din Valea Cernei.
Pe drumuri de munte
Păşim pe sub bolţi de codru maiestuos, spre tăpşanul de piatră al Munţilor Mehedinţi. Alegem să urcăm pe trupul apelor ce ţin departe seceta de aceste ţinuturi. Peste Coasta Motrului, spre Padeş şi Cloşani, fântânile abia îşi mai poartă duhul, altele au secat din vară. Canicula este nemiloasă şi apasă îngrijorător de mult pe rostul vieţii. Oamenii nu înţeleg de unde s-a pornit zăduful şi nu aleg între rechizitoriul divin şi vina lor. Motrul este ca un pârâiaş ceva mai mare. Caută oile pe prundişuri lăstarul fraged. Şi-i duc dorul! Abia găseşti un petec de iarbă verde sub umbriş de arini. Nori de praf se ridică în zgâlţâiri de căruţă, printre haturi şi mirişti. Aici, pe firul cristalin al Brebinei, peste care coboară răcoarea muntelui, seceta nu prinde loc prielnic. Privim în rămuriş de frasin şi vedem cum frunzele flutură în zbor de vânt înainte să învelească în foşnet cărările, gândurile, veşnicirea …
Satele se înşiră pe maluri de râu până sus în curmătura culmii, lângă vârfuri de munte, sure şi stâncoase. La Izvorul Rece din poarta Brebinei, păstrăvul zburdă netulburat în bulboanele spumoase din streaşina hanului. Urmează Bratilovul şi Titerleştii, sate de ungureni, cu uliţe săpate în stâncă şi în piept de munte. Apoi, Mărăşeştii, Stăneştii, Obârşia Cloşani şi – sub cornetele de piatră şi păducel înroşit de fructe – Godeanu, sate pitite sub versanţi şi umbrare, cu poteci şerpuitoare printre bolovani înalţi dincolo de care se arată pătuiage pitoreşti cu nutreţ pentru vite.
Serpentinele ocolesc pereţii stâncoşi lăsaţi în repeziş de ogaşe, sar în poduri scurte peste glasul stins al apelor şi urcă spre culmi, coborând apoi spectaculos spre misterioasa Ţară a Cernei. La margini de drum, în mirifice cascade argintii, întâlnim izvoarele. Prin ele, muntele plânge, lacrimile lui dăruiesc viaţă locurilor şi umplu pământul cu vigoare şi rod. Găsim aici nucul, dăruindu-şi ofranda spre pofta călătorului. Alintate de văpaia soarelui, nucile dorm pe grindăraşe, printre frunze veştede şi creştet de iarbă. Trecătorii le adună şi scot din cămările lor sâmburii dulci şi proaspeţi.
Suntem în faţa plaiului, sub abrupturi calcaroase, unde laricea, bradul şi fagul îmbracă peisajul cu puritate, cu padini şi luminişuri presărate de arbori, flori şi lapiezuri. Aici, în pridvorul muntelui şi în calea drumeţului, o familie prea încercată de soartă, Maria şi Nicolae Vârzob, a lucrat şi a dăruit lumii „Fântâna Vieţii”. Din trup de stâncă şi răcoare de codru, din suflet veştejit de durere şi dor, ei au întrupat acest miracol. La loc de popas, pentru viaţă şi primenire de spirit, au zidit cu evlavie şi recunoştinţă. Şi au lăsat cuvintele să vorbească tuturor: „Călătorule, ai milă de izvorul meu, păstrează-l curat şi neprădat!” Minunea apei limpezi şi trăitoare a fost construită în memoria fiicei Nicoleta, de 12 ani, şi a fiului Nicolae Manuel, de 2 ani.
Nicolae şi Maria erau cunoscuţi printre sătenii din Mărăşeşti ca oameni vrednici, plini de bunătate. El era un constructor renumit de drumuri forestiere spre pădurile munţilor. Această ocupaţie îi ţinea pe cei doi părinţi mai mult plecaţi, la lucru, departe de casă. Manuel, copilul cel mic, rămânea mai mereu în grija bunicii. S-a ivit însă şi ziua funestă. Bătrâna îl scapă niţel din ochi, băieţelul cade şi se opăreşte în căldarea cu apă fierbinte, uitată pe pirostrii la focul din curte. Câţiva ani mai târziu, în vacanţa de vară, Nicoleta pleacă în tabără, unde se sfârşeşte înecată de valurile trufaşe ale mării.
Tragedia acestei familii, care şi-a pierdut în împrejurări stupide cei doi copii, rămâne fără alinare. Fântâna ridicată în amintirea lor este ca o pâlpâire vis şi lumină în zbuciumul unui dor nesfârşit. Ne-am oprit şi am băut apă rece din sufletul izvorului. Ne-au impresionat năvala şuvoiului de apă, răcoarea lui, generozitatea muntelui, alinarea nobilei zidiri. Ne-am liniştit setea, dar doare gândul! El curge mereu! Curge în lacrimi nesfârşite, de durere, de întristare, de dor.
Curge în lacrimi de izvor, pentru viaţă, pentru frumuseţea şi nemurirea ei!
