Oraşul este cu adevărat sub stăpânirea zăpezii. Străzile sunt troienite pe margini, dar îngăduie circulaţia automobilelor. Trecătorii se deplasează cu prudenţă printre mormanele ridicate de autoutilitarele care fac faţă cu greu deszăpezirii. Tot mai multe semnale ne arată că nu suntem obişnuiţi cu iernile prea încărcate de nămeţi, pătrunse de viscol şi mistere, de prea multă sălbăticie şi austeritate.
Undeva, într-un colţişor bătătorit al urbei, sfidând adversitatea anotimpului alb, Tudor, prietenul meu de pe microbuz, pleacă la drum, să-şi îndeplinească în bună măsură misiunea unei zile normale a lunii februarie. Sub genele dimineţii încărcate de promoroacă lăsăm oraşul să-şi adune forţele şi să învingă tăişul gerului aspru. În Târgu-Jiu, iarna s-a aşezat blândă şi tăcută în rânduielile ei. Trecem pe lână silueta zveltă a Coloanei infinitului, încremenită între întinderea albă a pământului şi cerul îngheţat, înceţoşat de încrâncenarea gerului şi nelimpezit de soarele neputincios al lui Făurar.
Drumeţ în nordul judeţului
Întreţinut şi accesibil, drumul pătrunde tot mai mult prin peisajul alb al geografiei din nordul Gorjului. Străbatem templul zăpezilor înalte, cu toată măreţia şi tainele lui. Cuibărite în adâncimi de văi, pe vârfuri de dealuri sau la margini de drumuri, în mijloc de câmp sau la urechea pădurilor albe, satele îşi rostuiesc cuminţi nevoile şi gândurile. În ferestrele de ger ale reliefului, casele îşi înalţă vălătuci de fum din suflet de focuri din vetre încinse, care se întind apoi ca un nor albăstrui peste orizontul satelor îmbrobodite de ger. Bulgări uriaşi de zăpadă, zdrenţuiţi de îngheţ, împovărează coroanele nucilor mai la vale de Săcelu. Nici o vietate nu se vede în aerul biciuitor al depresiunii. Printre puţinii meri rămaşi din vestita şi neuitata livadă roşie din Câmpu Mare, în depărtările albe dinspre brâul Blahniţei, se vede umbra unei turme de oi care brăzdase nămeţii să ajungă la ocolul cu fân.
Undeva, desenaţi pe pânza de zare plumburie, se văd munţii noştri semeţi din lanţul carpatic. Mândru şi alb, ca un uriaş încremenit sub boltă şi sufocat de ger în acelaşi timp, se distinge clar între ei Parângul, muntele protector al ţinutului, Olimpul Olteniei, cum îl mai răsfaţă uneori vocile sensibile. Din custura Mândra, pleacă apoi spre răsărit celelalte vârfuri, ca nişte cuşme albe legate între ele prin şei şi curmături spectaculoase, Gruiul, Pâcleşa, Setea Mare, Pleşcoaia, Mohoru, Iezer, Urdele, Dengheru şi Păpuşa. Spinările lor întroienite trasează linia orizontului până coboară spre creştetul pădurilor de brad înzăpezite din preajma staţiunii Rânca. Doarme şi-şi păstrează amintirile sub cojocul de omăt, îndrăzneaţa şi romantica Transalpină, drumul care a înaripat speranţa cabanierilor şi micilor antreprenori din regiune.
Toate râurile de sub munte şi-au construit platforme de gheaţă la maluri şi poduri peste vaduri, puţin loc i-au mai lăsat valului să salte în mângâierea luminii. Şi Ciocadia, şi Gilortul, şi Olteţul, şi Bistriţa, şi Cerna de Vâlcea, toate s-au înzăpezit acum. Urcăm dealurile Ciocadiei, spre Novaci, printre ruguri de zăpadă şi livezi de pruni îngropate în nămeţi. Găsim la drum oameni prizăriţi, plecaţi de acasă cu treburi la oraş sau cu nevoi de judecată pe la instanţe. Poartă haine groase ponosite şi mai scot din traista trasă pe umăr câte un măr să-şi umezească sufletul cu miezul dulce al fructului.
Serpentinele şerpuiesc peste unduirile dealurilor albe, din sat în sat, spre Cernădia, Baia-de-Fier, Polovragi şi Slătioara, prin tranşee săpate în omătul gros şi capricios pe alocuri. Parcurgem cu mirare coridorul silvatic de la poale de munţi, cu castele de păduri albe. Mestecenii şi-au înfipt aripile în vatră de codru şi seamănă cu nişte ciobani care au îngenuncheat sub cojoc, să se roage la margini de rămuriş. Prin corola încercănată a stejarilor falnici, istoviţi de apăsarea sacilor de zăpadă spânzuraţi de crengi, mai rătăceşte timid păsăretul speriat de frig. Doar gaiţele gureşe mai sparg cu şuierul lor tăcerea adâncă a pădurii colibite. Răsare din adâncul drumului alb o sanie trasă de doi cai şi încărcată cu butuci de fag. Lângă burgul alb al munţilor au înmărmurit de ger atât Cheile Galbenului, dar şi Cheile Olteţului. Râul năzdrăvan nu mai vuieşte în genunea de piatră, gerul i-a luat glasul şi a stins murmurul văii.
Pe meleaguri vâlcene
Coborâm spre Horezu. Şi-au pus căciuli albe şi trofeele din expoziţiile meşterilor olari. Merii ce-nveleau cu miresme şi rod dealurile din Tomşani sunt acum o frumoasă legendă a locurilor. Câteva rânduri tânjesc acum sub zăpadă, aşteptând primăvara florilor. Trecem prin preajma Măgurii Slătioarei şi admirăm ogrăzile pline cu mioare din pieptul alb al dealului, unde nişte ţărani coborâţi din romanul lui Dinu Săraru lucrează de zor la răsfăţul turmei cu mieluşei timpurii.
La puţin timp, prin Govora şi Râmnicu Vâlcea, apoi prin Bujoreni şi Călimăneşti, pătrundem în spaţiul solemn din Defileul Oltului. Gerul a strâns în chingi de gheaţă groasă şi pintenii munţilor de aici, iar legendarul râu parcă se gândeşte încă de pe acum cum să-i vorbească Dunării îngheţate despre peripeţiile sale din Carpaţi. Pare văduvit de cadenţa valurilor şi loveşte nepăsător şi resemnat zidul vechi al mănăstirii. La Cozia, râul, limpede precum cristalul, se arată totuşi întunecat la faţă de vălul norilor uscaţi de ger. Undeva, scrisă în sufletul lui, sălăşluieşte toată istoria acestor locuri, peste care mai trece câteodată umbra lui Mircea Voievod.
Intrăm prin poarta defileului, după barajul hidrocentralei Turnu care a zăgăzuit Oltul. Lăsăm în dreapta stâncăria ascuţită şi prăpăstioasă a Muntelui Cozia, pudrat cu zăpadă, dar cu glezna prinsă în platoşa de gheaţă a râului încremenit între maluri. Înaintăm pe viaductul proiectat pe lungimea albiei transformate de ger în oglindă de gheaţă şi câmp de zăpadă. Ce ni se pare straniu este trupul Oltului prăvălit ca un uriaş brâu de ape îngheţate între valuri imense de Carpaţi. Ne impresionează priveliştea care ne primeşte la tot pasul cu minuni şi rarităţi ale acestor locuri, uluitor de surprinzătoare sub spectacolul divin al iernii.
Numai la debuşeul de la Brădişor, Lotrul îşi înfige cu nonşalanţă valul năvalnic în gândul molcom al Oltului prins în meandre largi. Aici gerul a fost neputincios, nu a reuşit să înfrângă încăpăţânarea râului stăpân peste Ţara Loviştei. De la Brezoi, în sus, pe tot coridorul său sfredelitor în şisturi de munte, râul cel mare este răstignit în propria albie de gerul ascuţit şi trufaş. Unda lui mai susură doar în iureşul argintiu al turbinelor instalate în hidrocentralele de la Gura Lotrului, Robeşti, Cornetu şi Câineni. Rareori mai vezi străluciri pe creastă de val în puţinele repezişuri care se mai pierd pe sub umbre de sălcii învelite de fiorul alb al gerului.
Prin despicări de platoşă de gheaţă, în mijloc de albie sau spre maluri, pe rupturi de sloiuri aglomerate în dezordini de patima ascunsă a gerului, poţi desluşi colonii restrânse de cormorani negri, înspăimântaţi de frigul neobişnuit de periculos pentru viaţa lor. Lângă ei, rămase în nemişcare şi prinse în ghearele ucigaşe ale gheţii, ca nişte statui diforme, sunt celelalte păsări care au pierdut disputa cu adaptarea. Raţe şi lişiţe nevoiaşe se văd înotând în valul firav şi rece, scăpătând după hrană, printre rădăcini şi ramuri prăvălite în sforul apei. Altele sunt prea naive şi, retrăgându-se pe lespezi de gheaţă, uită de tăria gerului şi riscă să fie sechestrate şi absorbite prin zidire în coloana de gheaţă a Oltului.
Urmăm calea râului, pe sub Munţii Cindrelului. Trecem prin poarta de ieşire spre Transilvania, pe la Turnu Roşu, şi ne aflăm în necuvântul colinelor de la Tălmaciu. Întrezărim de aici crestele ascuţite şi enigmatice ale Munţilor Făgăraş. Lăsăm Oltul, mut şi învins de ger, ocolind munţii şi pierzându-se în depărtări de sticlă, spre izvoare. Munţii rămân solitari în orizontul îngheţat şi sur, ca nişte voievozi neînvinşi. Ieşim din imperiul iernii. Februarie este prietenos aici. La Sibiu nu mai ninge! Se văd miriştile de porumb peste care zăpada nu s-a înstăpânit încă. Şi gerul e atât de slăbit …
