Doamne, câtă sălbăticie!

Loading

Zilele trec spre miez de vară fierbinte, cum anunţă prognozele. Ne-amintim cum luna lui iunie a încercat să ne obişnuiască mai de timpuriu cu aerul uscat şi copleşitor al universului torid. Surprinzător, spre finalul ei, ploile aduse dinspre apus au răcorit natura, răscolind râuri, pâraie, gârle, împânzind pământul cu şiroiri răzleţe şi binecuvântând cu preţioasa răcoare spaţiul vieţii la vremuri de temeinice preocupări ale omului pentru împrospătări de trai şi destin. Ploile au uitat apoi să mai plece şi iulie le-a prins pe la noi, prin lunci şi plaiuri, pe zăvoaie, peste haturi şi grădini, pentru rod şi bunăstare.
Fusese apoi mijloc de iunie. Am ales urcuşul spre munte la o zi după ploile repezi şi curate scoborâte peste împărăţia munţilor Vâlcan, Cernei şi Godeanu. Ne-am oprit mai întâi pe malul lacului din Valea Mare, să culegem din prundurile înierbate şi mângâiate de soare cele mai mari şi mai aromate fragi pe care le-am vreodată. Am umplut pumnii noştri cu strălucirea şi focul lor şi le-am simţit cu nesaţ gustul inegalabil. Ne-au petrecut adierile calme ale vântului de munte, umed şi purificator. Am admirat luciul verde-albăstrui al lacului ridicat sub vârfuri pleşuve de barajul adormit între versanţi cu zeci de ani în urmă.
Părăsim căldarea poienilor din vecinătatea lui, străbatem coronamentul zidului-stăvilar de ape şi înaintăm spre inima munţilor, sfidând dificultăţile serpentinelor agăţate pe unduiri de prăvală, pe sub umbrela alunilor pitici, fagilor, pinilor şi molizilor plantaţi la vremuri cu mai multă grijă pentru păduri şi puterea lor de a ocroti muntele şi mediul. Admirăm pletele de crai ale pârâului Valea Mare, scăpat din scocul Păltineilor, îi măsurăm despletirea printre bolovani grei şi trunchiuri umede, apoi alunecarea în şuvoaie groase şi repezi până la scufundarea în adâncul verde al golfului ramificat din larg de lac.
Ieşim din tunelul verde ce acoperă suişul drumului şi întâlim în stânga silueta albă a turnului hidrocentralei proiectate peste culoarea codrilor. Zărim iarăşi bolboteala Cernei scăpată din iureşul turbinelor nărăvite la energia curată a izvoarelor captate din munţi. Sub liziera cu larice, moşnenii din multe zări străine, reîntorşi în patria aerului crud, retrăiesc clipe din albumele şi jurnalele anilor tineri, acum, la bătrâneţe, în liniştea senectuţii şi înţelepciunii, a pridvoarelor şi foişoarelor din cochetele căsuţe încheiate din bile şi suspendate pe ziduri şi piloni de stejar în freamăt şi deschideri de poiene.
Trecem pe sub bolţi de arţar, bogate în frunziş sănătos, bine întremat, traversăm podul suspendat peste valea gălăgioasă a Cărpineilor şi înaintăm spre culme, acolo unde cerul limpede şi albastru mângâie pădurile cu aerul cel mai crud al lumii, unde vulturii adastă să recunoască locul şi să învingă înălţimile. Vuietul Motrului se adânceşte tot mai mult în vale. În zariştea de la Rusu mai dăinuie vestitele samuri, magazinele de unde îşi încărcau raniţele cu merinde muncitorii forestieri aduşi aici cu legendara mocăniţă de prin satele megieşe. Între braţe de ape, printre ramuri viguroase de fag se observă scheletul unui solar abandonat. Cineva s-a străduit să obţină rod de legume în poiana mărginită de izvoare.
Serpentinele pietruite se prind cu stoicism de pieptul stâncos al muntelui, urcând spre Culmea Cernei. Drumul ocoleşte pe Valea Mileanului, încântând ochiul şi cucerind versant după versant. Formaţiuni uriaşe de nori albi alunecă pe cerul ireal de albastru înnobilând depărtările cu frumuseţi fără seamăn. Câţiva salcâmi înfloriţi se pierd printre arţari şi brazi. Pe-o frunte de stâncă un cireş sălbatic şi-a legat coroana cu viţă-de-vie răsărită tot din sufletul pădurii. O ciută săgetează oglinda drumului şi dispare în zmeurişul de pe coastă. Prin vălătuci de noroi, motorul icneşte sub gulerul pantei. Săltăm peste umărul culmii şi începem coborâşul spre Ţara Cernei.
Dintr-o despicătură de creastă se-arată-n vatra văii fabulosul lac de la Valea lui Iovan. Coborâm, coborâm pe şerpuirea serpentinelor. Oprim apoi în faţa legendelor. Valea cântă. Se-aude vuitul izvoarelor Cernei. Doamne, câtă sălbăticie!
Ion Elena