Faptul că ţara noastră se află în continuare într-o perioadă de tranziţie târzie este quasi–unanim acceptat de istorici, analişti, economişti, unii politicieni, sau de opinia publică românească. Nefericita situaţie a crizei economice ne-a adâncit în tranziţie, dacă nu cumva ne-a reîntors de unde plecaserăm. Că procesul de privatizare al industriei româneşti, continuă şi astăzi, că încă se caută măsuri de optimizare a standardelor sociale, că încă se bâjbâie în domenii precum sănătatea şi învăţământul, toate acestea arată poziţia reală a României în societatea capitalistă.
Încă nu am găsit „luminiţa de la capătul tunelului” şi cine ştie ce surprize vom avea în continuare. Nu curge încă nici lapte şi nici miere deşi Uniunea Europeană ne-a primit cu braţele deschise (sic!). Că realitatea aceasta, diformă şi obtuză, ne predispune la medicamentaţie antinevralgică nu pare să conteze prea mult în ochii celor pentru care odată la patru sau, după caz, cinci ani, fac tot posibilul să ne convingă democratic de puterea pe care o deţine poporul. La nivel teoretic, aceasta sună bine, dar în realitate, România „s-a întors cu ani buni în urmă”. Pentru a gratina complet tortul fondant, să mai spunem că reprezentanţii F.M.I. se declară chiar mulţumiţi: „Avem aşteptări bune pentru că România va pune în practică angajamentele asumate.” Se pare că fărâmiturile pe care le cerşim astăzi la masa bogaţilor sunt prea mari.
Reamintesc un fapt ce m-a surprins în urmă cu ceva timp. Jumătate din numărul românilor cred că era mai bine în vremea comunismului decât în prezent, conform unor studii recente. Este posibil ca după 23 de ani de democraţie, este drept prost înţeleasă, românii să devină „nostalgici” la „epoca de aur”. Ideea care se desprinde din rezultatele acestor studii, referitor la comunism, este cât se poate de reală, pentru tot ceea ce înseamnă România… de ieri sau de azi: „O idee bună, prost aplicată”.
Jurnalul ce străbate timpul
