De pe căciula Parângului, iarna ne face cu mâna. Se lasă spre înalturi şi se pierde-n zările nesfârşite. Peste creştetul ei adie val cald de primăvară. Vântul domol se lasă tăcut peste ţinuturi, dezmeticind mugurii şi-nviorând priveliştile. Ca un văl de borangic, lumina inundă cărările codrilor slobozind cântecele-n păduri şi bucuria de a iubi în sufletele noastre. Zău, se aude că a venit primăvara! Chiar, a venit! Copiii au coborât dinspre cornet cu buchete de flori vestitoare. Miresme şi cununi de ghiocei împodobesc chipul fetelor. Îşi şoptesc cuvinte dulci şi-şi dăruiesc flori din inimă. La marginea satului, sub altarul pădurilor redăruite cu ciripitul păsărilor, se-aude cum înfloreşte dorul de viaţă.
E plin sufletul oraşului de culori şi mărţişoare. Flori, peste tot. Buchete de ghiocei învelite-n firul primăverii, frezii, violete albastre, galbene, albe, felurite zambile, begonii în ghivece, surâs de trandafiri şi garoafe şi-atâtea alte minunăţii de flori aduse din toate depărtările pământului pentru a face din prima zi a lui Mărţişor, ziua gândurilor, cuvintelor şi gesturilor sincere şi pure, pline de bunătate, prietenie, iubire şi dragoste.
Ne sărbătorim iarăşi. Ne sărbătorim cu Primăvara! Ne sărbătorim sub arcul de timp al legendarei Evdochia, reinventând datini şi obiceiuri străvechi. La vremea copilăriei mi-aduc aminte cum primeam de la bunica legăturile roşii şi albe de mătase, răsuceam apoi firul şi ne întreceam în a meşteşugi cei mai frumoşi ciucuraşi. Preferam ciucuraşii rotunzi, pufoşi ca mâţişorii din sălcii, pe care îi prindem în piept şi-i purtam cu mândrie până ce îi legam de ramurile primului porumbar înflorit în păduricea din pieptul dealului.
Suntem în luna lui Mărţişor, trăim în credinţă şi-n speranţa primenirii perpetue a rânduielilor noastre, venerând prin freamătul tradiţiei şi practicile noastre deschiderea anotimpului spre câmpurile germinaţiei şi miracolului din seminţe. Uneori, când văd ce bine se leagă treburile, îmi vine să cred că Zeul Marte ne veghează şi acum, ocrotind ogoarele şi turmele, fecunditatea şi renaşterea naturii în toată măreţia ei, cu toate misterele şi rodirile ei. Mă-ntorc la culorile mărţişorului primit întâia oară de la bunica. Îmi povestea că roşul cobora din focul soarelui şi reprezenta sângele vieţii, era culoarea femeii. Albul se desprindea din limpezimea apelor, din albul norilor şi simboliza înţelepciunea bărbatului. Prin împletire, şnurul mărţişorului vorbea despre convieţuirea inseparabilă a celor doi pentru a dărui permanenţă vieţii. Cele două culori semnifică schimbul dintre forţele vitale care dau naştere viului şi reîntineresc natura. Alb şi roşu sunt culorile care au ajuns până azi, ca simbol al iubirii, ele fiind întâlnite şi la bradul de nuntă.
Odată cu sosirea primăverii, oamenii obişnuiau să lege de arbori funii albe şi roşii, pentru a alunga duhurile rele. Dorinţa lor era să împingă cât mai departe dezastrele, care ar fi lovit florile şi ar fi stins rodul. Cu mii de ani în urmă, copiii obişnuiau să poarte la gât o monedă de aur, de care agăţau o sfoară răsucită din două părţi, una albă şi alta roşie, cu credinţa că le aduce noroc şi fericire. Fetele purtau mărţişorul până la înflorirea pomilor, apoi legau mărţişorul de tulpina unui copac iar cu moneda îşi cumpărau din târguri brânză, pentru a avea tot anul un chip frumos şi alb. Şi astăzi, prin satele noastre şi nu numai pe acolo, multe fete poartă mărţişorul la închietura mâinii, în toată luna martie. Apoi, îl înnoadă de trunchiul copacului înflorit sau îl agaţă într-un arbust de trandafiri, crezând că li se vor împlini toate dorinţele.
Am scormonit niţel timpul, istoria, credinţele, pentru a regăsi câte ceva din taina mărţişorului, acest rar şi minunat simbol care ne aduce în viaţă primăvara. Să înţeleg de ce, şi azi, cu preţuire pentru tradiţie şi alese sentimente pentru cei dragi, oamenii îl confecţionează cu măiestrie artistică an de an şi-l dăruiesc, ca simbol al admiraţiei lor, pentru doamne şi domnişoare.
