Mentalul colectiv este dominat frecvent de stereotipuri și mituri create la un moment dat, fie pentru a răspunde unor nevoi stringente de moment, venind astfel pentru a justifica unele acțiuni politice, fie dintr-o abordare superficială a diferitelor probleme apărute la un moment dat.
Acest lucru este valabil și în istoriografie (știința care studiază felul în care se scrie istoria). Astfel în istoriografia românească epoca fanariotă încă este văzută ca „cea mai întunecată epocă a istoriei naționale”, chiar dacă au existat domni fanarioți care au introdus reforme în administrație, armată, fiscalitate sau în plan social, producând transformări împortante în societatea din Țările Române. Cei mai importanți domnitori fanarioți reformatori au fost Constantin Mavrocordat (1730, 1731-1733, 1735-1741, 1744-1748, 1756-1758, 1761-1763 domn în Țara Românească și 1733-1735, 1741-1743, 1748-1749 domn în Moldova) și Alexandru Ipsilanti (1774-1782, 1796-1797 domn în Țara Românească și 1787-1788 domn în Moldova).
În cele ce urmează ne vom arunca o privire asupra domniilor primului încercând să surprindem cele mai importante aspecte ale activității acestuia.
Cel mai important fanariot
Constantin Mavrocordat a fost fiul lui Nicolae Mavrocordat, primul domn cu care începe epoca fanariotă atât în Moldova cât și în Țara Românească. Era un om educat, fiind pătruns de ideile reformatoare ale secolului în care a trăit.
Prima domnie a obținut-o fiind ales de boieri ca domn al Țării Românești la 3 septembrie 1730, moment care coincide cu ultima alegere a domnului de către boieri, ulterior domnii fiind numiți numai de Poarta Otomană fără consultarea boierilor țării.
Întors în anul 1735 în Țara Românească aplică unele reforme influențat fiind de măsurile aplicate în Oltenia de către austrieci în perioada stăpânirii din perioada 1718-1739, imediat după revenirea acesteia în granița Țării Românești ca urmare a păcii de la Belgrad din 18/29 septembrie 1739. Astfel prin marele hrisov din 7 februarie 1741 desființează „văcăritul” și „pogonăritul de vii” și introduce o taxă generală de 10 lei pe an, plătibilă în 4 „sferturi”. În cele 12 articole erau și prevederi care scuteau mănăstirile, clerul și neamurile boierești de dăjdiile către domnie. Se stabilește cisla pe „capete și bucate”, iar țăranii boierești sunt obligați la dijmă (dare în produse ce reprezintă a zecea parte din producție, zeciuială, decimă) și la 12 zile de muncă pe an în Țara Românească, iar ulterior în Moldova la 24 de zile. Boierii primeau câte 60 de scutelnici (țărani scutiți de biruri către autoritatea centrală, având obligații fiscale numai către boierii cărora le aparțineau).
După modelul austriac din județele Olteniei, în administrație introduce în toate județele Țării Românești ispravnicul de județ, o dregătorie nouă care cumulează atribuțiile administrative cu cele judecătorești și fiscale destul de extinse.
Tot acum se reformează și armata, aceasta fiind practic desființată, fiind păstrați pentru exectarea legilor și poliție internă doar 160 de tălpași (pedestrași), tot atâția cazaci (cavalerie) și 1620 slujitori care slujeau cu rândul o săptămână din patru.
Garda domnească se compune din soldați turci și albanezi aflați în slujba domnului.
Tot acum boierii își pierd jurisdicția feudală asupra rumânilor, prin desființarea acesteia, deci aplică o altă reformă de inspirație austriacă.
Cauzele sunt judecate de trei tribunale supreme.
Tot în spiritul reformelor de până acum se înscrie și acțiunea de la 1 martie 1746 prin care la inițiativa sa, boierii și clerul înalt hotărăsc eliberarea din rumânie a rumânilor fugiți din țară și care se întorc înapoi.
Poate cea mai importantă reformă este cea de la 5 august 1746 când se desființează rumânia în Țara Românească. Rumânii puteau fi eliberați gratuit sau prin răscumpărare cu suma de 10 taleri de om. În felul acesta rumânii sunt liberi ca persoană, dar pământul rămâne în stăpânirea boierilor sau mănăstirilor.
La 6 aprilie 1749 prin actul privind vecini din Moldova este redefinit statutul personal al acestora, vecinii fiind astfel țărani fără pământ, care nu au dreptul de a părăsi satul și obligația de a presta stăpânului de moșie 24 de zile, deci nu sunt robi.
Acestea ar fi în mare câteva din reformele acestui domnitor.
După acest succint exemplu epoca fanariotă merită a fi reevaluată și reconsiderată în ansamblul său.
Ion Hobeanu
