S-a născut la Craiova la data de 24 ianuarie 1867 fiind fiul lui Broşteanu Zamfir şi Profira mari proprietari de terenuri în judeţul Gorj şi a decedat la data de 15 iunie 1946 la vârsta de 79 de ani în casa sa din Bucureşti în urma persecuţiilor din partea regimului comunist nou instalat la conducerea ţării, fiind învinuit de publicarea unei broşuri în care aducea acuzaţii împotriva acestui regim dar şi împotriva armatelor ruseşti.
Din rude mari coborâtor…
Tatăl său a fost procuror la Divanul Craiovei, membru în Divanul Ad-hoc din partea marilor proprietari din Gorj la 1857, deputat şi senator de Gorj în mai multe rânduri, fiind coborâtor din Vel Logofătul de Plai Broşteanu Constantin, care împreună cu ceata sa de ostaşi a nimicit pe Paşa de la Vidin cu bajibujducii lui în lunca Jiului, doborând pădurea peste ei, eveniment în urma căruia satul Cepleni a luat denumirea de Turceni. Mama Profira provenea din familia vechilor boieri Urdăreni înrudiţi cu Basarabii, ziditori ai Sfintei Mănăstiri Strâmba în anul 1510 în locul altei mănăstiri, ridicate tot de dânşii la Urdari dar care a dispărut fără urmă, păstrându-se numai numele de Valea Mănăstirii, aşa după cum scria în lucrarea sa din anul 1945, chiar colonelul Constantin Broşteanu Urdăreanu. Tot el mai spunea că această mănăstire a fost înzestrată de înaintaşii săi cu nenumărate moşii în localităţile Strâmba, Raci, Murgeşti şi Ioneşti care pe vremuri făceau parte tot din moşia lor Urdari.
Dintre urmaşii vechilor boieri Urdăreni amintim pe Marele Paharnic Preda Urdăreanu, înmormântat la Mănăstirea Mihai Vodă din Bucureşti, pe fiul său Marele Postelnic Barbu Urdăreanu care a fost căsătorit cu Ilina sau Ilinca, fiica cea mare a Domnitorului Şerban Cantacuzino Voievod, celelalte trei fiice fiind căsătorite cu Domnul Moldovei Dimitrie Cantemir, Marele Ban Constantin Bălăceanu şi Vlasto. A rămas în amintirea locuitorilor din Urdari cu numele de Domniţa Bobolina.
În casele Slugerului Dumitrache Urdăreanu, bun prieten al revoluţionarului gorjean Tudor Vladimirescu, pe care le avea la moşia din Urdari, se întâlnea Tudor Vladimirescu cu boierii revoluţionari punând la cale revolta de la 1821. Aceste case, care se spune că arătau mai mult a castel, au fost incendiate ulterior din ordinul lui Ipsilanti ca răzbunare.
Un agricultor şi politician, deopotrivă
Tânărul Constantin Broşteanu Urdăreanu fiind unul din proprietarii născuţi şi crescuţi în cultul dragostei de moşie, nu întâmplător după terminarea studiilor în ţară, a urmat cursurile şcolii de silvicultură din Nancy, Franţa. A primit apoi de la părinţii săi prin donaţie în anul 1898 moşia din comuna Urdari din judeţul Gorj împreună cu conacul şi alte construcţii aferente aflate la această moşie la vremea respectivă. Începând din acest an, date fiind şi cunoştinţele pe care le acumulase în Franţa, pune bazele, prin modernizarea moşiei primită de la părinţi, unei ferme model care în scurt timp avea să devină una din cele mai renumite din ţară şi chiar din Europa. Ca ramuri de activitate moşia-fermă de la Urdari cuprindea:
Cultura cerealelor – pentru care importa anual seminţe din alte ţări care se aclimatizau şi se înmulţeau ca ulterior să fie vândute altor mari proprietari. Prin această activitate această proprietate servea drept câmp de experienţă pentru diferite culturi pe care Ministerul Agriculturii dorea să le introducă sau să le dezvolte în ţară. Astfel au fost plantate patru pogoane cu sămânţă de cânepă adusă din Bolonia, recolta acestora întrecând toate aşteptările, obţinând 3600 kg fuior superior calitativ, în lungime de 2,50 m. Pe ogoarele acestei ferme au făcut practică agricolă renumiţi agronomi ai ţării printre care Iordănescu I. ajuns agronom la Camera Agricolă Gorj sau Inginerul Inspector General Pârvulescu Fulger socotit ca unul dintre cei mai distinşi specialişti din ţară.
Aducând port-altoi din Algeria şi altoaie din viile Drăgăşani şi Cotnari, sub conducerea lui Denghel Fr., agronom la Camera Agricolă Gorj, a înfiinţat o pepinieră de viţă americană altoită pe care a plantat-o pe o suprafaţă de 50 pogoane. Via era plantată în stilul piramidă pe piloni de stejar înalţi de 6 m şi groşi de 20 cm. Având altoite aproximativ un milion de viţe acestea dădeau renumitele vinuri negru Bordeaux, Malaga şi alb Rihn grasă.
Fiind un specialist în silvicultură, încă de la întoarcerea din Franţa de la studii a început a se ocupa de amenajarea pădurii de pe moşie, exploatând-o cum rar se întâlnea la acea vreme, după curbe de nivel, menţinându-se masivul păduros pe versanţi şi defrişându-se numai platourile, şesul de pe versanţi şi fundul văilor. A plantat mari suprafeţe de terenuri în alunecare cu salcâmi ce au ajuns după 50 ani la 18 m lungime sub crengi şi la 50 cm diametru. Tot la această moşie a mai plantat şi peste 600 nuci în pădure, varietate selecţionată iar pe şesul de pe versanţii văilor şi fundul lor a plantat peste 100 pogoane cu pruni. Marea sa pasiune a fost însă parcul de brazi pe care la înfiinţat aici, fiind foarte apreciat prin cei 15000 de brazi din 11 specii aduşi din Franţa, Italia, Germania, Olanda, Asia dar şi cedrul de Liban şi altele. O altă specie renumită care se găsea în parcul lui Constantin Broşteanu Urdăreanu era şi Pinux Larix care iarna îşi „lepăda cetina”, cum îi plăcea marelui proprietar să spună. Aflând despre acest parc Ministerul Agriculturii a trimis mai multe comisii de experţii să constate „minunea de la Urdari”.
Nici creşterea animalelor nu a fost lăsată la o parte de către acest întreprinzător, bazându-se în special pe creşterea porcilor de rasă ajungând până la 240 scroafe fătătoare şi 45 vieri. La expoziţia naţională din anul 1906 a prezentat doi porci în greutate de 830 kg, performanţă pentru care i s-a decernat medalia de aur şi diploma de onoare, iar ferma a fost recunoscută ca cea mai mare din ţară. Împrospătarea rasei se făcea odată la patru ani cu reproducători de rasă aduşi de la Mezo-Heges din Ungaria. Ca adăposturi pentru îngrăşare construise ocoale sistematice, pardosite cu cărămidă de bazalt adusă din Panciovo, Serbia. Îngrăşa anual între 240-360 porci. Mai mult furniza reproducători şi scroafe de rasă Ministerului Agriculturii, Domeniilor Coroanei, judeţului Gorj şi celor mai mari proprietari din ţară.
A încercat şi cu creşterea vacilor din rasa Pinzgau Roşii pe care le-a adus din regiunea Haţegului însă acestea nu s-au aclimatizat iar rezultatele au fost nesatisfăcătoare.
Creşterea cailor s-a numărat şi ea printre preocupările lui Constantin Broşteanu Urdăreanu care prefera caii din rasa Anglo-Saxonă pentru tracţiune uşoară. Ulterior a achiziţionat de la un mare proprietar şi crescător de cai din Dobrogea iepe din rasa arabo-tartare, tip dobrogean care au dat rezultate bune.
Pentru paza numeroaselor turme de porci, care adesea însumau peste două mii de capete ce trebuiau duse la păşune în pădurile din apropierea ocoalelor, avea nevoie de câini de pază. Pentru început a folosit câini ciobăneşti de la Novaci, ulterior însă s-a gândit să încerce o încrucişare a acestora cu câini din rasa Saint-Bernhardt de talie mare şi foarte inteligenţi aducând din Elveţia un căţel din această rasă care la vârsta de un an cântărea 49 kg. Cu acesta mergând însă la Bucureşti şi văzându-l Principesa Maria, Constantin Broşteanu Urdăreanu fiind bine cunoscut de Familia Regală, aceasta şi-a exprimat admiraţia sa pentru câine pe care la şi primit ca dar. În anul 1915 şi-a procurat însă din ţară o pereche de căţei din această rasă cu care a încercat din nou creşterea lor.
La toate aceste performanţe, Constantin Broşteanu Urdăreanu a ajuns administrând direct moşia-fermă doar în primele cinci zile din lună şi în vacanţe deoarece în majoritatea timpului era ocupat cu îndeplinirea altor funcţii ca avocat, şef al Eforiei Spitalelor Civile din Bucureşti, senator de Gorj în perioada 1910-1914 şi altele.
Cu toate acestea moşia-fermă se găsea în fruntea moşiilor particulare din ţară pentru crescătoria sa de porci rasă pură Mangaliţa-Urdari şi pentru renumitul parc de brazi, unicul din ţară situat în regiunea colinelor la vremea respectivă. Moşia era recunoscută ca fermă-model cu drept de a elibera certificate de practică agricolă necesare pentru obţinerea diplomelor de la şcolile de agricultură din ţară, elevii fiind repartizaţi aici chiar de către Ministerul Agriculturii.
Dan Cismaşu