S-a întâmplat să răsară la doi paşi de scară, din pământ curat şi reavăn, ridicându-şi lujerul printre pietrele de râu aşezate aici de stăpânii casei cu gândul de a stăvili niţel imboldul dealului la vremuri cu ploi năvalnice. Aşa a crescut cireşul nostru în geana ferestrei, în aplecarea streşinii şi-n brâ de tindă, întinzându-şi umbra peste deschiderea curţii şi aducând mai aproape de inimi concertele păsărilor. S-au scurs zece zile şi încă una din luna lui Cireşar şi vara tot nu s-a aşezat în rosturi. Ploile tropotesc peste sat aproape în fiecare zi iar vijeliile înfăşoară tot ce-i verde în iureşul nevăzut al curentului, lăsând pe alocuri semne ale ieşirii din cuminţenia obişnuită a naturii.
Sub cupola cireşului încărcat cu multe ramuri pline de fructe, la masa orânduită comuniunii, regăseşti o părticică din istoria familiei. Aici se întâlnesc de sărbători generaţiile casei, de la străbunici la strănepoţi. La Paşti, la Gherman, la Sânziene, la Rusalii, la Sfântul Ilie şi în alte săbători de peste an. Arborele îi veghează şi îi mulţumeşte cu gustul şi farmecul cireşelor, cu mireasma şi gingăşia florilor, cu bucurii de copil şi foşnet de frunze în boarea verii, cu însăşi prezenţa lui ocrotitoare şi generoasă în vatra gospodăriei. La rându-i, cireşul de la scară primeşte mângâierea de suflet şi tot spijinul gazdelor.
În iernile cu ger aspru şi-n primăveri cu brume nărăvaşe, focul din sobă îşi trimite fuioare de căldură să-i învelească mugurii protejându-i de tăişul perfid al îngheţului. În zilele de foc ale secetei, ţuţuroiul fântânii îi răcoreşte tulpina şi-l îndestulează cu apă. Bunicul Tudor îi duce grija şi ţine la sănătatea lui. El vede din primăvară, din pornirea florilor, dacă cireşul va fi plin de rod. El ştie să-l privească şi să-i asculte păsurile, pentru a-i sări devreme în ajutor. Când îl afli acasă, e o sărbătoare să-l asculţi vorbind.
Mai deunăzi, de Sfântul Vartolomeu, ne-a primit cu coşul vârfuit de cireşe roşii şi aurii, culese de el şi aşezate în mijlocul mesei. Se mândreşte că a izbutit să apere cireşul de frigul aspru din această primăvară. Regretă că nu i-a stat în putinţă să facă ceva şi pentru ceilalţi cireşi din livadă, pe care bruma i-a învins de sunt acum fără pic de rod. Ne povesteşte că astăzi nu a lucrat deloc, că aşa-i lăsat de la Domnul. „Altfel, de ai încălcat porunca, ai parte de grindină peste semănături, de păsări care îţi scot seminţele din ogor. Am luat de la biserică grâu sfinţit şi-l dau găinilor să-l mănânce, să nu se îmbolnăvească. Decât în lucru, mai bine stăm la taină azi! Ţin sărbătoarea să nu se îmbolnăvească boii, să nu căpieze şi să nu-mi moară oile, să nu se mai întoarcă boala, să mă ferească de ameţeli şi dureri de cap, să ţină departe duhurile ce zboară prin slava cerului, trăznetele şi vijeliile să nu se apropie de casa noastră iar oamenii să nu-şi piardă minţile după somn la vreo nenorocire!”, îşi încheie el scurta argumentaţie de parcă ne-ar fi citit dintr-o carte sfântă a tradiţiilor.
Roberta ascultă cu luare aminte şi-i cu ochii pe chipul bunicului. Acesta îi umple palmele de cireşe şi-i şopteşte din colţul gurii: „Mănâncă, tataie, cu poftă şi să nu uiţi să-i dai cireşului la nevoie ajutorul tău, ca şi omului! Aşa va fi cineva care să te răsplătească şi pe tine, mâine-poimâine!” Nepoţica îi înţelese spusele şi începu să lege cireşele chite-chite. Printre ramuri, soarele scăpăta raze blânde şi strălucitoare. Obrajii aurii ai cireşelor coapte străluceau şi ei în bătaia luminii cerului albastru. Spre vârful pomului, o mierlă ne vrăjea cu trilurile ei unice. Mai spre poale, câteva vrăbiuţe încercau miezul fructelor şi mai scăpau câte-o cireaşă care cădea pe vatra împânzită cu flori şi aromă de muşeţel.
Tataia ne îndeamnă să privim spre faţa dealului şi începe iar a vorbi. „Vedeţi teiul lui Ionică, din capătul viei? Până ieri era un uriaş cu frunze verzi-verzi. De azi au început să albească frunzele. E gata să înflorească teiul! A sosit momentul în care se întoarce frunza lui, ca într-o magie, pentru a face să se întoarcă şi lucruri întâmplate mai de multă vreme. Această minune se întâmplă doar de ziua sfântului Vartolomeu, cel care a avut răbdarea de a număra stelele de pe cer. Se mai spune că este mijloc de vară, că de-acum zilele încep a se micşora iar nopţile să se lungească.”
L-am lăsat pe bunicul în înţelepciunea sa, la umbra cireşului roditor de la scară. Gândurile şi bunătatea sa ne-au încântat şi i-am promis că vom reveni. Pentru că, la Padeş, vara abia a început!
