Într-o societate a consumului, în care banul este de departe atotputernic, în care cuvinte precum prietenie, solidaritate, omenie au fost demult date uitării, în care cuvântul independent se confundă cu individualist, în care câştigul prin orice mijloace a devenit un scop în sine, se întâmplă lucruri ce-ţi trezesc încrederea în oameni şi-ţi aduc aminte că am fost clădiţi după chipul şi asemănarea Lui.
Acum trei ani, în Estonia, un grup de tineri entuziaşti a avut iniţiativa să desfăşoare la nivelul întregii ţări, timp de o singură zi, o acţiune de curăţire prin care să se strângă toate gunoaiele aruncate de semenii lor la voia întâmplării. Acum un an, această idee a pătruns şi în ţara noastră, iar la acţiunea din toamna anului trecut au luat parte nu mai puţin de 200.000 de voluntari din aproape toate localităţile.
Sâmbăta trecută, la nivelul întregii ţări a avut loc o nouă acţiune ce a înregistrat, după cum au anunţat organizatorii, o participare record, de peste 250.000 de voluntari care, cu sprijinul autorităţilor locale, au reuşit să colecteze o cantitate impresionantă de gunoaie şi deşeuri. După statisticile oficiale, această participare este una dintre cele mai numeroase dintre toate ţările la nivelul cărora au loc astfel de acţiuni, plasând ţara noastră pe unul din primele locuri. Acest lucru nu ar trebui decât să ne bucure, pentru că numărul mare de participanţi poate constitui un semn că după mult timp societatea noastră a ieşit din letargia în care intrase după anii de după ‘89 şi că, încet, învăţăm să descoperim valenţele pozitive ale voluntariatului. Învăţăm astfel că lipsa de implicare conduce la probleme majore, că trebuie să convieţuim şi că cetăţenii, pe lângă drepturi, au şi obligaţii.
Dar oare am învăţat ceva? Sau, din nou, ca de alte multe dăţi în istoria neamului nostru, am reuşit să ”fentăm”?
Pentru că este ceva ce nu-mi iese din minte, ceva ce nu-mi dă pace. Şi aici nu pun la îndoială cifra participanţilor şi nici cantitatea de gunoaie strânsă, pentru că toţi am văzut, în timp ce ne grăbeam să plecăm să ne petrecem unul dintre ultimele sfârşituri de săptămână însorite undeva pe la munte sau la un grătar, o mulţime de tineri cu saci şi mănuşi pe mai toate marginile de drum.
Tocmai tinereţea acestora, tocmai faptul că majoritatea lor sunt elevi, că sunt însoţiţi doar de profesori, în timp ce părinţii, vecinii şi toţi ceilalţi am găsit altceva mai bun de făcut, mă fac să cred că nu am învăţat nimic.
Ne plângem în fiecare zi că societatea noastră nu mai are valori, că fiii noştri nu mai au modele, uitând că primul model pentru ei suntem noi. Tocmai noi, cei care aruncăm deşeurile la voia întâmplării, cei care ne scuturăm scrumiera maşinii în parcare sau la stop, suntem cei care ne trimitem copiii să ne strângă gunoiul, cei care la întoarcerea acestora acasă îi lăudăm pentru ce au făcut şi le povestim cu gravitate despre rolul muncii şi despre importanţa unui mediu curat. Aşa că nu pot să nu mă întreb cine de la cine mai are de învăţat?