Cazul „oasele de antichitate”

Loading

Sfârşitul secolului al XVIII-lea marchează apariţia primelor muzee în Europa ce aveau la bază colecţiile de artă, antichităţi şi diferite curiozităţi naturale sau exotice aduse de militari, aventurieri sau aristocraţi din teritoriile cucerite sau dependente, obţinute de multe ori în mod fraudulos. În cele ce urmează vă prezentăm un astfel de episod petrecut pe meleagurile noastre când instituţiile administrative ale judeţului fac eforturi deosebite pentru a găsi fosilele ce au stârnit interesul şi curiozitatea generalului Pavel Kisseleff.

Din pasiune sau capriciu, generalul Pavel Kiseleff-guvernatorul Ţărilor Române până în 1834-s-a arătat foarte interesant de descoperirile arheologice din Gorj
Din pasiune sau capriciu, generalul Pavel Kiseleff-guvernatorul Ţărilor Române până în 1834-s-a arătat foarte interesant de descoperirile arheologice din Gorj

Procesul de modernizarea al instituţiilor şi societăţii româneşti început în urma aplicării Regulamentului Organic” i-a pus pe oamenii acestui pământ în faţa capriciilor  aristocraţiei din capitalele marilor puteri europene. Moda colecţionării obiectelor antice sau a diferitelor curiozităţi menite să îmbogăţească deja existentele colecţii de la curţile regale sau imperiale, care au stat la baza fondării marilor muzee ale lumii, este reflectată de corespondenţa păstrată la Serviciului Judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale în fondul arhivistic „Prefectura judeţului Gorj” referitoare la  procurarea unor fosile de către guvernatorul Pavel Kisseleff. Trecutul fascinează , iar fascinaţia devine tot mai mare cu cât trecutul este mai îndepărtat. Se pare că fascinaţia a fost atât de mare încât pentru a satisface capriciile unui om, au fost implicate un minister şi instituţii judeţene.

Povestea ”oaselor de antichitate”
În „Dela (dosarul) în pricina oaselor de antichitate” există un număr de nouă documente care prezintă eforturile autorităţilor gorjene pentru a satisface capriciile „Ecseleţii Sale D. Deplinpotent Prezident”.
Din ordinul Departamentului Vornicii Trebilor din Lăuntru (Ministerul de Interne)  din 14 octombrie 1832 aflăm că în timpul vizitei sale în Valahia Mică, Pavel Kisseleff află de la locuitori de descoperirea unor „oase de antichitate”. Prin urmare Marea Vornicie din Lăuntru  porunceşte Ocârmuirii Judeţului Gorj (Prefectura) ca domnul vistier Magheru „să puie silinţă a să mai găsi asemenea oase … şi să le trimiţă la Vornicie fără zăbavă cât de mai multe”. Conformându-se ordinului  primit, Ocârmuirea se adresează „cinstitului vistier cavaler Gheorghe Magheru” pentru „a afla cerutele oase … şi a le trimite la Ocârmuire”. Aşa cum rezultă dintr-o copie a unui raport, eforturile vistierului sunt însă zadarnice căci „după silinţa ce am avut …mijloc n-au mai stătut a mai găsi sau a mai dovedi la cineva”. Cercetările îndelungi făcute, „ după neadormită îngrijire, râvnă şi silinţă ce am avut”, confirmă „că unii din lăcuitorii satului Frumuşăi … au găsit asemenea oase acum de curând, care s-au luat de la dânşii de vistieru Lăudat Frumuşanu”.
Eşecul vistierului Magheru este confirmat şi de raportul său din data de 21 noiembrie în care comunică Ocârmuirii că „ şi cu toată sârguinţa ce am făcut n-au stătut mijloc a dovedi noi oasă” însă promite că pe viitor va raporta Ocârmuirii eventualele noi descoperiri.
În urma raportului Ocârmuirii,  Departamentului Vornicii Trebilor din Lăuntru trimite la 25 noiembrie o nouă poruncă acesteia spre „a pofti pe dumnealui vistierul Lăudat ca … să să înduplece a trimite acele oase de antichitate la Vornicie neputându-i fi … de vreo trebuinţă.”
În data de 26 noiembrie Ocârmuirea înaintează un alt raport „Cinstitei Mari Vornicii din Lăuntru” din care rezultă „că nu au stătut mijloc ca să găsească şi că va avea şi de acum înainte îngrijire ca veri la cine se va dovedi , va face cunoscut”.
La data de 8 „dechemvrie” 1832 Ocârmuirea se adresează vistierului Lăudat Frumuşanu într-un mod care nu trădează adevăratul motiv al invitaţiei. Dar haideţi să vedem ce se scrie în adresă:
„Otcârmuirea judeţului Gorj
Cinstitului biv-vel (fost mare) vistier Lăudat Frumuşanu
Fiindcă după o poruncă a Cinstitei Mari Vornicii din Lăuntru ce au primit Otcârmuirea cu nr.9286 face trebuinţă a veni dumneata până la Ocârmuire spre a ţi se face cunoscut. De aceea te pohteşti dumneata ca să vi fără zăbavă de a să putea aduce la îndeplinire cât mai în grab. acele glăsuite prin pomenita  poruncă.
1832 dechemvrie 8 Gheorghe Călinescu”
Când totul părea compromis, situaţia este salvată de D. Măldărăscu,  subocârmuitorul  Plasei Gilortului care reuşeşte să trimită Ocârmuirii oasele mult căutate împreună cu o adresă de înaintare a acestora, datată 8 decembrie. Acesta a acţionat în urma demersurilor făcute de Gheorghe Magheru şi trimite „un şold, o falcă cu dinte şi o măsea” fără a menţiona localitatea sau persoanele de unde provin aceste şi promite că va mai căuta şi alte oase dacă acestea îi sunt de trebuinţă „Cinstitei Ocârmuiri”.
Ocârmuirea confirmă primirea adresei şi a oaselor şi-l îndeamnă pe subocârmuitor ca să identifice alte oase şi să le trimită la Ocârmuire.

În loc de concluzii…
Deci în toamna anului 1832 avem semnalată documentar prima descoperire paleontologică din judeţul nostru, chiar dacă descoperirea nu s-a făcut decât fortuit şi poate fi socotită premergătoarea „excursiunilor arheologice” inaugurate de Cezar Boliac în anul 1869, continuate la sfârşitul secolului al XIX-lea de Grigore Tocilescu şi de inimosul grup ce a fondat Muzeul Gorjului.
Tocmai atenţia acordată acestor „oase de antichitate” va naşte şi în rândul gorjenilor dorinţa de a colecţiona antichităţi şi curiozităţi care au dus la întemeierea Muzeului Gorjului în anul 1894.
Din raportul lui Gheorghe Magheru aflăm că pe raza localităţii „Frumuşăi” exista un depozit fosilifer, lucru confirmat posibil şi de raportul lui D. Măldărăscu, subocârmuitor al Plasei Gilort, plasă căreia îi era arondată localitatea amintită mai sus. Această informaţie poate prezenta interes pentru specialiştii de astăzi ajutându-i să identifice un posibil depozit fosilifer, dacă acesta nu s-a epuizat între timp, mai ales că accesul la această informaţie le este îngrădit de lipsa cunoştinţelor de paleografie (scriere veche) româno-chirilică.
Corespondenţa dezvăluie şi eficienţa administraţiei acelor vremuri, dar şi năravul perpetuat până astăzi de a se rezolva unele probleme personale prin intermediul instituţiilor de stat.
Ion Hobeanu