Vreţi să descoperiţi lumina vieţii, priviţi în strălucirea izvoarelor! De căutaţi, veţi găsi firul lor cristalin sub streaşina munţilor, în pridvorul de piatră al înălţimilor, tot mai aproape de cer, unde se nasc pâraiele, râurile, apele, de unde începe tot farmecul existenţei şi frumuseţilor din vale. Şi pajişti, şi păduri, şi plaiuri, şi ierburi, şi flori, și-atâtea minunăţii ale vieţii vegetale. Şi-apoi, recolte, belşug, perdele de ploi, întreaga diversitate a lumii vii, însăşi bucuria noastră de a fi, şi câte altele …
Veţi afla apoi că un suflet de râu, pe numele său, Motrul, s-a hotărât să întâlnească soarele pe panta dinspre răsărit a Muntelui Oslea, iubind lumina şi dorul. Îngăduitor cu sărutul ciutelor obosite de sete, el pleacă liniştit şi generos prin farmecul munţilor, să primenească peisajul şi să ude pământurile cu apele sale presărate cu lacrimi de stele. Îşi adună de pe cărări, rând pe rând, prăvăliri mai mici de şuviţe şi valuri limpezi, precum râuşoarele Alunul, Mileanul, Cărpineiul, Capra, Bulba şi îşi împlineşte alunecarea zburdalnică prin depresiuni şi chei, până în clipa de graţie a îngemănării cu Jiul şi-a reîntoarcerii sale spre stele.
Coboară zăpezile-n Carpați…
Amurg de noiembrie coboară peste geanţurile şi crestele Oslei, Şarbei, Godeanului, Culmii Cernei, Pietrei Cloşanilor şi-ale altor vârfuri carpatine, cântate de izvoare. Hoinăriri de nori se lasă peste munţii aceştia cernind din înalturi horiri de fulgi cuminţi. Coboară zăpezile-n Carpaţi, se-ntorc iernile din nou şi-aşteaptă un semnal să intre pe uliţele satelor rânduite la stânga şi la dreapta Motrului. Şi-au pus munţii cojoace albe şi umbra norilor alunecă iar pe creste. Uimirea copiilor cuprinde depărtările şi-n ochi li se-nfiripă dor de iarnă. Nu şi-au pregătit încă săniile, nici nu se grăbesc, ştiu că vântul acela scăpat dinspre Cerna încă nu a sosit. El se arată puţin, după Sfântul Andrei, şi lasă zăpada în sat.
Motrul şerpuieşte şoptind şi visând din piatră-n piatră, şuieră prin vale şi răsfiră spre culmi răcoare şi ecouri din vocea-i milenară. Sărută pintenul muntelui, lângă glezna stâncoasă a Scărişoarei, ascultă discret vuietul turbinelor în care Cerna-şi toarce dorul în fuioare de lumină şi se opreşte în luciul lacului de acumulare de la Valea Mare, pentru a se reîntâlni cu stelele. Aici, sloboade prin inimi de munte trupul său de ape, nevăzut, străbătând năvalnic negura pământului, pentru a izbi cu putere aripi nărăvaşe de hidrocentrală, ca să renască apoi, în unda neîmblânzită a Tismanei şi-n purpura de lumini presărate în case, în farmecul oraşelor şi-n frumuseţea vieţii noastre. Acesta-i Motrul purtător de energie!
Un alt braţ din trupul său fluid, de balaur legendar, alunecă pe sub pântecele barajului şi se pierde spumegând în colţuri de stâncă şi-n bulboane printre versanţii îmbătrâniţi ai Ciutei şi Pietrei Mari, să facă istorie la Cloşani şi, mai departe, în scurta sa călătorie spre miazăzi. Scapă de strânsoarea cheilor, în aval de Poienile de Jos, trece pe sub umbra Picuiului – chip de munte pleşuv cu înfăţişare de turc împietrit pe-aceste locuri – şi se opreşte la intrarea în sat, să-şi amintească de vărnicerii de pe Valea Calului şi de morile zidite pe maluri cu zeci de ani în urmă.
La Moara lui Tudor, din care au rămas doar piatra şi amintirile, bătrânii povestesc despre întâmplările din vremea vătăşiei de plai a lui Tudor din Vladimir. Pe aici au tropotit caii pandurilor şi ai Slugerului, scotocind munţii întru loc de adăpost pentru provizii şi arme, chivernisind bine preocupările pentru revoluţie. Râul îşi urmează calea, uneori plin de surâs, alteori urlând cu glas himeric, udând şi limpezind cu unda vatra satelor – la Orzeşti, Călugăreni, Văieni, Padeş, Negoieşti, Glogova, Cleşneşti şi pe mai departe, cât poate el să zidească viaţă şi frumuseţi.
Semne de iarnă apropiată
După ce iese zbuciumat din Vadul Rău, Motrul culege izvoarele dinspre Călugăru, Tehomir, Priboaia şi Brebina, şerpuieşte printre zăvoaiele părăsite de toamnă dinspre Apa Neagră şi mai stă un pic pe gânduri să asculte foşnetul moale al fulgului de nea rătăcit în istoria locurilor. Priveşte trist spre culmea din Ogaşul Verde, văduvită de stejarii falnici. Este trist, foarte trist, văzând cum se surpă Coasta Motrului, dezgolită de haina pădurilor, de cântecul păsărilor şi răcoarea umbrelor. Ferăstraie ciudate şi securi vrăjmaşe au vămuit ramurile cerului, mutilând peisajul şi cernind viaţa. Pe maluri, tremurând de frig în val de vânt răzleţ, câţiva lăstari de fag vor să urce coasta, să scape de viituri. Cuprinşi de fiorul singurătăţii, puii de fag aşteaptă primăvara, să vină tinerii să-ncarce dealul cu puieţi, reînviind pădurea …
Urcăm spre piemont, pe platoul din Câmpia Padeşului. Nu este acasă firul de iarbă, să spună acum de ce-a plecat de-aici peste ţară Tudor, rostind cu năduf „Patria este norodul iară nu tagma jefuitorilor!” Lângă tâmpla de piatră a monumentului este multă tăcere. Istoria nu mai vrea să vorbească! Dinspre munţi, vântul zboară perdele de fulgi. E tot mai frig spre vadul Motrului. Nu înţeleg amăgirea frunzelor uitate în stejarul de pe prund, acest mister cuminte al toamnei resemnate. Pe potecile trecutului se-aud armăsarii nechezând. Fiorul ochiului clatină nemărginirea.
E zvon de iarnă prin zăvoi!
