Se împlinesc 75 de ani de la fatidicul 28 iunie 1940, când URSS răpea României vechile teritorii ale Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herței, adică peste 4 milioane de români și peste 50 000 de kmp din teritoriul național. Nedreptatea istorică făcută atunci României nu a fost îndreptată până astăzi. Clasa politică de atunci, inclusiv regele Carol al II-lea, poartă întreaga vină pentru cele întâmplate deși era extrem de greu de găsit o soluție în contextul internațional.
în vizită în Basarabia cu câțiva ani înainte de evenimente
În ultimii ani în istoriografia românească și-au făcut loc o serie de interpretări care condamnă, în lumina documentelor apărute la decenii de la evenimente, faptul că statul roman a acceptat fără luptă pierderea unei părți importante din teritoriul național. Chiar dacă teoretic aceste poziții ar putea fi întemeiate, trebuie să reținem faptul că România a căzut victimă intereselor celor doi coloși și orice rezistență ne-ar fi putut aduce în situația Poloniei, dispărută ca stat național. Popularitatea de care s-a bucurat intrarea României în războiul anti-sovietic din 22 iunie 1941 ne face să credem că cel puțin parțial, istoria s-a răzbunat.
Vinovăția lui Carol al II-lea
Deși istoria nu se scrie cu ce-ar fi fost dacă, cu siguranță regele Carol al II-lea a dat nenumărate lovituri instituției Regalității, cele mai importante fiind pierderile teritoriale din 1940. Dacă ar fi adoptat altă atitudine poate că desfășurarea evenimentelor din 1940 ar fi fost altfel, nu neapărat mai favorabilă. Carol a plătit cu tronul iar România mai plătește și azi…
Este foarte clar că politicienii vremii, inclusiv Suveranul, nu s-au ridicat la înălțimea vremurilor dar teoria că armata română-nemobilizată și slab înarmată-ar fi rezistat înaintării Armatei Roșii este cel mult o utopie. Șansa României ar fi fost, dacă lucrurile s-ar fi știut cu adevărat, să fie speculate slăbiciunile sovietice care la vremea evenimentelor nu erau pregătiți de război. În rest nu sunt decât speculații.
Regretatul istoric Gheorghe Buzatu nota despre cele întâmplate în 27 iunie 1940. „Carol al II-lea şi comilitonii săi, guvernul condus de Gh. Tătărăscu au recurs, pentru dispersarea responsabilităţilor, la autoritatea a două Consilii de Coroană (…) primul, cu începere de la 12,20 (pentru dezbaterea conţinutului notei ultimative), iar al doilea, după ora 21,00 (pentru examinarea reacţiilor după prezentarea aceleiaşi note ultimative sovietice din 26 iunie 1940).”
Pe baza Jurnalului lui Carol al II-lea, istoricul constată că la primul Consiliu de Coroană au participat 27 de miniştri şi consilieri regali, a căror poziţie exprimată prin vot poate fi sintetizată astfel: 11 voturi contra cedării Basarabiei, 10 pentru, 5 pentru discuţii, 1 rezervat (Gh. Tătărescu). Subscriem ideii că „Surprinzătoare este concluzia Regelui Carol al II-lea pe marginea bilanţului: deşi cei mai mulţi (11) s-au pronunţat împotrivă, suveranul observa în chip cu totul straniu: «Rezultatul votului a fost pentru primirea ultimatumului…». Iar mai jos: «De la început s-a văzut tendinţa către cedare… »”
La al doilea Consiliu de Coroană, în seara aceleiaşi zile, alături de cei 27 de consilieri regali şi miniştri a fost invitat şi Alexandru Vaida-Voevod, mişcare calculată pentru obţinerea din partea acestei figuri emblematice a României Mari a unui surplus de legitimitate pentru actul cedării. Rezultatul votului consemnat de suveran cu omisiuni (nu specifică poziţia lui Gheorghe Tătărăscu, primul ministru, şi poziţia generalului Florea Ţenescu), este: 19 pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra (Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu), 1 vot expectativ (Victor Antonescu). Propria poziţie este indicată prin cuvintele: „Am încheiat Consiliul printr-o scurtă cuvântare în care am spus că este ziua cea mai dureroasă a vieţii mele […] Că consider că se face o mare greşeală de a ceda fără nici o rezistenţă aproape un sfert de ţară, dar mă văd copleşit de avizul marii majorităţi a acelora cărora le-am cerut sfatul. Am plecat fără a da mâna cu nimeni, adânc amărât şi convins că urmările celor hotărâte vor fi foarte rele pentru ţară…” .
Carol al II-lea a căutat să facă pe ”viteazul” după evenimente dar nu a făcut nimic să influențeze lucrurile spre o rezistență armată. La vremea respectivă a crezut că își salvează tronul dar istoria nu a mai avut răbdare cu el după cum o să vedem în episodul următor(Va urma).
