În anul 1906, la Baia de Fier este înfiinţată banca populară „Baia de Fier”, o societate cooperativă de credit şi economii, care dispunea în anul întemeierii de un capital social de 13366 lei. În perioada funcţionării, Banca Populară „Baia de Fier” a primit spre păstrare economiile sătenilor, venindu-le în ajutor cu creditele necesare pentru cumpărarea de pământ, întocmiri de gospodării, aprovizionări cu cereale, având în vedere că pământul comunei era foarte puţin productiv.
La început, scopul acestei Bănci Populare a fost acela de a înlesni creditul pentru membri săi „procurându-le prin împrumuturi sau scontare de poliţe capitalurile necesare pentru gospodăria, meseria sau comerţul lor şi de a fructifica economiile lor”, pentru ca în anii următori activitatea sa să se diversifice şi să ia amploare. Consiliul de administraţie era format din 17 membri, şi anume: Roibu D. Gheorghe_preşedinte, Ion Popescu, învăţător_vicepreşedinte, Isac D. Flondor-secretar, Ion Stăncescu-contabil, Ion Pistolescu – casier, preotul P. Rădescu, Dumitru Mincă, Constantin Rădescu, Ion D. Brânzan, Ion Deaconescu şi Niculae Pila- membri, Dumitru N. Flondor, Ştefan Deaconescu şi Dumitru Deaconescu-censori, trei membri acţionari şi trei suplianţi şi anume N. Rădoi, Vasile Dănciulescu şi Ionel Brânzan. De menţionat faptul ca preşedinte de onoare era Dimitrie Brezulescu.
Cum puteai deveni membru?
Puteau fi membri în societate numai locuitorii majori, „fără deosebire de sex din comuna de reşedinţă şi din comunele vecine numite Cernădia şi Poienari”. Femeile măritate nu puteau face parte din societate fără acordul soţului.
Membri erau primiţi în Consiliul de administraţie prin înscrierea în „registrul de societari”. Trei membri puteau contesta aceste înscrieri adresând protestele lor Comisiei Cenzorilor, care trebuia să se adreseze adunării generale sper a hotărî. Nu erau acceptaţi cei care făceau parte şi din altă bancă populară sătească.
Calitatea de membru se pierdea:prin retragere; prin strămutare din comunele în care banca populară nu poate face operaţiunile sale; prin excludere; deces; prin înscrierea ca membru în altă bancă populară. Foarte important, un membru exclus din societate nu mai putea fi reprimit decât după cel puţin trei ani din ziua excluderii prin votul adunării generale. Cel exclus pierdea dreptul la beneficiu pe anul în care a fost exclus. Nu avea nici un drept asupra dreptului de fondului de rezervă şi a altei averi sociale.
Despre organizare şi capital
Capitalul social era format din părţile sociale vărsate de membri şi de donaţiile pe care societatea le primea. Donaţiile făcute societăţii reprezentau un fond asupra căruia membri nu aveau nici un drept. Cât timp dura societatea, fondul servea operaţiunilor şi acoperirii obligaţiunilor, dar „niciodată nu putea fi împărţită între societari fără de voinţa expresă a donatorului”. Fondul de rezervă era mărit în fiecare an cu dobândă anuală egală ce se cuvenea depunătorilor statutelor adoptate de bancă.
Fiecare societar se obliga să verse în casa societăţii partea lui socială, care era de cel puţin 20 lei, şi cel mult 5000 lei. La înscriere, trebuia să se depună cel puţin 10% din suma subscrisă, iar restul urma să se achite în cel mult doi ani prin vărsăminte lunare stabilite de Adunarea Generală. După vărsarea integrală a părţii sociale subscrise şi după îndeplinirea termenului de doi ani prevăzut, Capitalul Social urma să fie „sporit prin cotizaţii treptate făcute de fiecare membru a câte cel puţin 50 bani pe lună”.
Fiecare membru intrând în societate primea de la Consiliul de Administraţie ”un livret” sau ”cărticică” în care se înscriu toate operaţiunile sale cu societatea. În caz de pierdere a livretului societarul e dator să aducă la cunoştinţa Consiliului de administraţie, care va încheia un proces-verbal de anulare şi va dispune eliberarea unui duplicat.
În afara capitalului social, societatea putea întrebuinţa pentru operaţiunile sale şi depunerile făcute atât de membri săi cât şi „de nesocietari, precum şi împrumuturile contractate în acest scop”.
În fiecare an Adunarea Generală, în urma propunerii Consiliului de administraţie, stabilea maximul sumei care se putea acorda ca împrumut unui membru al societăţii pe creditul personal sau real. Scopul împrumutului era specificat în actul de împrumut şi Consiliul de administraţie era dator să supravegheze întrebuinţarea lui.
Împrumuturile se acordau de Consiliul de administraţie pentru termene până la un an care puteau fi prelungite de consiliu cu încă cel mult un an sau în cont curent. Pentru termene mai lungi, împrumuturile nu se putea acorda decât prin votul Adunării generale care „stabileşte în acest caz şi termenele parţiale de plată a împrumutului”, societatea rezervându-şi dreptul de a rezilia contracte de împrumut şi a reclama plata lui în următoarele cazuri: când debitorul nu întrebuinţează suma împrumutată pentru scopul arătat în actul de împrumut; când debitorul sau garanţii lui cad în starea de nesolvabilitate sau nu mai prezintă siguranţă pentru plata împrumutului; în cazul în care societatea ar fi silită să restituie depunerile şi împrumuturile contractate sau în caz de lichidare. În acest caz se acorda debitorului un termen de o lună în care să îşi achite datoria.
În perioada funcţionării, banca populară „Baia de Fier” a primit spre păstrare economiile sătenilor, venindu-le în ajutor cu creditele necesare pentru cumpărarea de pământ, întocmiri de gospodării, aprovizionării cu cereale, având în vedere că pământul comunei era foarte puţin productiv.
La bilanţul anului 1928, banca se prezenta cu un activ de 760589, 30 lei, având un capital social de 376541 lei, datorită celor 114 membri, iar depuneri de 229293 lei, care reprezentau economiile a 83 de depunători.
Odată cu instaurarea comunismului şi promulgarea Decretului nr. 197 din 12 august 1948 privind lichidarea întreprinderilor bancare şi a instituţiilor de credit, banca populară “Baia de Fier” şi-a încheiat activitatea, după ce, prin operele sale de binefacere şi cultură, a ajutat cu diferite sume, şcoala, biserica, societatea.
Cristina Paula Vasiloiu
