Aniversarea Revoluţiei de la 1821 s-a făcut cu mare festivism dar cu mai puţină atenţie faţă de moştenirea pe care ne-a lăsat-o Tudor Vladimirescu. La 190 de ani de la evenimente şi în condiţiile în care se doreşte ”reformarea” Parlamentului, un recurs la istorie poate să ne lămurească multe din problemele de actualitate. Să nu uităm că de la Padeş Tudor Vladimirescu chema pe toţi locuitorii Ţării Româneşti să constituie ”Adunarea cea orânduită pentru binele şi folosul a toată ţara”.
La aproape două veacuri de la evenimente, cele întâmplate atunci în Ţara Românească sunt de regulă cunoscute. Ţăranii şi pandurii de sub flamura revoluţiei de la 1821 făceau parte din ”Adunarea norodului”, socotită ca instituţia ”orânduită pentru binele şi folosul a toată ţara”. Din punct de vedere democratic, Adunarea era socotită reprezentativă deoarece ţăranii şi pandurii care răspunseseră apelurilor lui Tudor Vladimirescu reprezentau interesele şi pentru alte categorii sociale.
O adunare a poporului
După modelul antic, „Adunarea norodului (poporului)” se dorea a fi o instituţie din care să facă parte toţi românii. Aflăm asta din proclamaţia către locuitorii din Bucureşti(16 martie 1821) unde conducătorul revoluţiei spera să strângă la Bucureşti ”toată ţara, cu mic cu mare”. ”Adunarea norodului”, în accepţiunea lui Tudor Vladimirescu cuprindea pe toţi aderenţii la Revoluţie, controla o mare parte din Ţara Românească. Această instituţie era investită cu dreptul de a acţiona şi în numele unei părţi a boierimii. Astfel, la 19 aprilie 1821, mitropolitul, episcopii şi boierii din Bucureşti însărcinau pe Pavel Macedonschi să fie ”în Adunarea norodului deputat pentru paza patriei atât la treburile militare, cât şi la cele publice şi unde nevoia va cere, acolo trebuie să fiţi pentru curmarea răului”.
For legislativ
Cei care s-au aplecat cu atenţie asupra Revoluţiei de la 1821 au putut constata că Adunarea norodului era concepută, printre altele, ca un for de adoptare a legislaţiei ţării. În ”Cererile norodului românesc”, formulate la jumătatea lunii februarie 1821, Tudor Vladimirescu vorbea de legislaţia care exista atunci ca una care n-a fost ”făcută cu voinţa a tot norodul”. Drept urmare, noile legi care trebuiau să fie aprobate de Adunarea norodului urmau să concorde cu voinţa poporului. Foarte important pentru acele vremuri, în demnitatea de mitropolit nu putea să ajungă decât acela care se bucura de ”alegerea şi voinţa a tot norodul”.
Potrivit concepţiei lui Tudor Vladimirescu, o metodă modernă de guvernare în acele vremuri, conducătorul trebuia să cunoască voinţa celor mulţi prin consultarea acestora. Drept urmare, Tudor solicita la 16 martie 1821, în proclamaţia către locuitorii din Bucureşti, un ”răspuns în scris, iscălit de toate iznafurile”. Aparent o contradicţie cu sistemul reprezentativ parlamentar, Vladimirescu nu aştepta răspunsul de la reprezentanţi(delegaţi), ci de la toţi locuitorii ”mici şi mari, precum şi de toţi ostaşii câţi vă aflaţi în Bucureşti şi vă hrăniţi dintr-această ţară, ca să ştim de voiţi binele de obşte sau nu”. Conducătorul revoluţiei dorea să fie consultaţi toţi locuitorii ”mici şi mari”, adică atât cei cu anumite responsabilităţi, cât şi cei fără acestea, precum şi ostaşii aflaţi în slujba ţării. Era vorba, aşa cum ne putem da seama, de primele intenţii de plebiscit, materializate abia în a doua parte a secolului al XIX-lea.
Până la urmă, ”Adunarea norodului” urmându-l pe conducătorul său constituia şi un instrument menit a exprima voinţa de libertate şi neatârnare a ţării faţă de Poartă. Era pe undeva logică această poziţie de vreme ce tratativele iniţiate cu turcii în vederea recunoaşterii drepturilor ţării presupuneau prezenţa reprezentanţilor puterii suzerane care să constate ”jalnica stare a locuitorilor”, doleanţele fiind sprijinite de întregul popor. Se poate spune că ”Adunarea norodului”era investirea populară a revendicărilor formulate de Tudor Vladimirescu în arzurile către Imperiul Otoman.
Începuturi constituţionale
„Adunarea norodului” a avut un rol deosebit de important după cum rezultă din desfăşurarea Revoluţiei şi actele programatice adoptate la vremea respectivă. Această instituţie a căpătat consistenţă prin prezenţa masivă a pandurilor în sânul ei, singura forţă militară organizată la momentul acela. ”Adunarea norodului” impresiona prin număr, cuprindea pe toţi aderenţii la Revoluţie, ţărănimea îndeosebi, dar şi o parte a boierimii. Guvernarea ţării nu se putea baza decât e o consultare a reprezentanţilor ţării, proveniţi în marea lor majoritate din rândul ţărănimii.
Revendicările Revoluţiei de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu ”Proclamaţia de la Padeş”, continuând cu „Cererile norodului românesc” şi Proclamaţiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al doilea „arzmagzar” către Poartă din 27 martie/8 aprilie şi alte scrisori şi declaraţii ale lui Tudor Vladimirescu. Din toate documentele reiese că se urmărea realizarea, în etape succesive, a unor măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale şi politice şi să asigure accesul ţării la un statut de mai largă independenţă.
De fapt, în cadrul „Cererilor norodului românesc” se proclama că „în folosul a toată obştea” să fie instaurată o viaţă politică şi administrativă românească, Domnul, care rămânea în continuare să fie numit de puterea suzerană – Imperiul Otoman –trebuia să conducă ţara, respectând acest act, care ţinea locul unei constituţii, în unire cu „Adunarea norodului”, în timp ce Tudor, „ales şi hotărât de întregul popor român”, urma să exercite guvernarea efectivă. Numirile în toate dregătoriile mari şi mici, civile, militare sau ecleziastice trebuiau să se facă pe viitor numai prin „alegerea şi voinţa a tot norodul”, numai dintre cei potriviţi pentru respectivele slujbe şi în mod obligatoriu din rândurile celor „pământeni şi patrioţi”.
Funcţionarii urmau să numai fie numiţi fără „dare de bani”, astfel încât „caftane cu bani să înceteze cu totul a se mai face, ci numai după slujbă”.
De aici uluitoarea actualitate de care se bucură Tudor Vladimirescu şi documentele elaborate de el în urmă cu aproape două veacuri. Unele greşeli pe care le punea la index eroul din Vladimirii Gorjului se păstrează, din nefericire, ca tare ale prezentului mai mult sau mai puţin apropiat.
