În anii războiului de întregire 1916 – 1919, când România a devenit parte beligerantă a primei conflagraţii extinse la nivel mondial, aviatorii gorjeni şi-au adus o importantă contribuţie la reuşita operaţiunilor militare.
Alături de căpitanul Escadrilei 1 de aviaţie, Vasile Craiu, se află numele unui alt erou gorjean al aeronauticii româneşti în timpul primului război mondial: sergentul instructor Dumitru Greavu.
Dumitru Greavu, eroul din Turcineştiul Gorjului
Familia acestuia îşi avea originea în satul Topârcea, situat între Sibiu şi Făgăraş, în Transilvania, dar la sfârşitul secolului al XIX-lea Iacob Greavu, tatăl eroului, s-a stabilit în Vădenii Gorjului nu departe de casa unde s-a născut si eroina Ecaterina Teodoroiu. A avut şase copii: Andrei, Dumitru, Belu, Vasile, Elena şi Ion, doi dintre aceştia rămânând să poarte onoarea şi cinstea în rândul aviatorilor români: Dumitru şi Belu. Primul, între eroii de la 1916-1918, şi în al doilea război mondial, al doilea fiu, Belu.
Iubitor al zărilor albastre, Dumitru Greavu, Mitu cum era cunoscut între camarazi şi apropiaţi, avea să devină pilot aviator după anii majoratului, înscriindu-se la Şcoala militară de pilotaj de la Băneasa.
La începutul războiului mondial acesta avansează până la gradul de Sergent Instructor, pregătind astfel piloţii ce aveau să se călească în luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917. Menţionăm aici că dintre cei 97 de militari brevetaţi în şcolile de pilotaj din România, până la 15 august 1916, data când ţara noastră a intrat în conflagraţia mondială, doar 57 dintre aceştia mai pilotau avioane.
Aveau să fie însă pregătiţi în perioada războiului peste 129 de noi piloţi, o parte dintre aceştia chiar de către instructorul gorjean care a participat şi la primele misiuni de recunoaştere şi de legătură, zburând adesea la altitudini sub 200 metri, în ciuda stării atmosferice defavorabile (ploi de toamnă, ceaţă, nori la mică înălţime, lapoviţă sau vânt puternic).
Dumitru Greavu s-a evidenţiat în numeroase misiuni de supraveghere aeriană, precum şi prin exactitatea rapoartelor de observaţie întocmite cu privire la mişcările de trupe din spatele liniilor germane.
La începutul lunii noiembrie 1916, din cauza modificărilor aduse frontului, acţiunile piloţilor români au fost sporadice, iar şcolile de aviaţie de la Chitila, Băneasa şi Cotroceni au fost mutate în Moldova, la Bârlad şi Iaşi. S-a ţinut cont de indisponibilitatea multora dintre avioane, dar şi de pregătirea personalului navigant care necesita în continuare antrenamente în vederea instruirii pe noile avioane aduse de Misiunea militară franceză condusă de generalul Henry Bérthlot.
În timpul unei astfel de misiuni, în care Greavu se deplasa la bordul avionului său (de tip Farman) spre câmpul de zbor unde trebuia să fie mutată unitatea de care aparţinea, acesta a fost lovit de artileria antiaeriană germană şi doborât nu departe de zona Mărăşeşti în ziua de 14 noiembrie 1916.
Era al zecelea aviator al Aeronauticii româneşti care îşi aducea tributul de sânge, din cei 28 de aviatori, mecanici, aerostieri şi observatori aerieni căzuţi la datorie în timpul primului război mondial. Treisprezece dintre aceştia au căzut efectiv în luptele aeriene sau au fost doborâţi de artileria antiaeriană inamică, aşa cum este şi cazul eroului gorjean Dumitru Greavu, restul căzând din cauza unor defecţiuni tehnice ale avioanelor.
Curajul, spiritual de sacrificiu şi eroismul sergentului instructor pilot gorjean, au fost elogios apreciate de comandamentul şi camarazii alături de care a luptat în războiul de întregire
Şi-a dormit somnul de veci pe câmpul de luptă din 1916, de la 14 noiembrie acel an, până în luna iulie 1945, când osemintele sale au fost aduse de fratele său Ion Greavu, şi înhumate creştineşte, cu preoţi şi foşti prieteni din tinereţe, în cimitirul Şişesti. din comuna sa natală Vădeni, alături de părinţi şi fraţi.
Onoarea şi cinstea ce i se cuvin, în calitate de erou al aviaţiei române, sunt înscrise cu litere de aur alături de alţi aviatori români pe frotispiciul Monumentului eroilor aerului, din Bucureşti.
Încheiem aceste rânduri, cu cea mai deplină convingere că nici o evocare istorică, nu va putea reda la adevăratele sale trăiri pilda de curaj a acestor eroi. Este însă acesta, omagiul şi recunoştinţa noastră pentru cei care şi-au înscris numele în paginile de aur ale istoriei.