„Sufletul, ca o grenadă” este cel mai nou volum de versuri al poetului, istoricului, publicistului Andrei Popete-Pătrașcu. A văzut lumina tiparului la o editură importantă din Iași, în paginile sale cititorii regăsind același condei sigur, al cărui cuvânt imprimă o și mai puternică voce în peisajul literar al Gorjului.
Cu „sufletul/ bătut în cuie/ pe crucea/ propriei conștiințe” (RELICVĂ), Andrei Popete Pătraşcu propune cititorilor săi convertirea la o religie al cărei Crez este dictonul „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, având curajul să facă exerciții de autocunoaștere într-o lume care ne obligă la o dublă înstrăinare: de noi înșine și de ceilalți.
În poezia lui Andrei Popete Pătraşcu, singura certitudine a ramas Cerul, cu toate că poetul este conștient de faptul că este un loc unde nu ai cum să ajungi, purtând pecetea unei lumi defecte: „Priveam împrejur,/ la sufletele atârnate/ în cârlige de inox,/ ca la abator/ – sentimente lumești/ din care încă/ se prelinge păcatul…” (SENTIMENTE LUMEȘTI). Pentru asta, se așteaptă momentul prielnic, o derogare de la firesc: „În cer e ziua/ porților deschise”, se încearcă îndreptarea cusurului dobândit prin naștere: sufletul, pe care fusese constrâns, așa cum el însuși mărturisește: „să-l port în loc de cruce/ în spate” (DEROGARE), dar totul pare zadarnic. În mod voit, apelează la o înstrăinare de ceilalți: „Sunt posesorul/ unui nimb/ prea ruginit/ – ca cineva, măcar,/ să-ncerce a-l curăţa…” (UN NIMB PREA RUGINIT), știind că drumul la care a fost condamnat trebuie parcurs de unul singur.
Prezentului îi e imposibil să se scrie în condițiile în care, obsesiv, se privește mereu în urmă: „Cu gânduri/ prelinse pe tâmplă/ – ca dintr-o rană,/ îmi colorez prezentul/ cu resturi din trecut/ şi cioburi de vitraliu…” (CULORI). Amintirea este o robie seducătoare, care îl atrage definitiv în mrejele sale pe cel care se reduce la trecut: „Cu sufletul/ bătut în cuie/ – îmi rescriu trecutul…” (ISTORIE RESCRISĂ).
„Singura cale spre victorie este cuvântul”
Cu acest nou volum de versuri Andrei Popete-Pătrașcu reconfirmă că singura luptă a poetului, dar și cea mai anevoioasă, este cea împotriva sa și recunoaște acest lucru cu o dezinvoltură dezarmantă: „Mi-e teamă/ să rămân singur/ cu mine.” (STRĂIN). Căpătând o imunitate perfidă în fața sinelui: „Am răni din care/ nu mai curge/ sânge” (ÎNTREBĂRI), ajunge să râvnească la un sfarșit care pare să nu mai vină: „Ne reîntoarcem toţi/ în acest pământ/ – încă purtând/ ADN-ul/ unui oarecare Adam…” (UN OARECARE ADAM).
Singura cale spre victorie este cuvântul, iar poetul recurge la acesta ca la o ultimă soluție: „îngenunchez,/ ca pentru rugăciune,/ în fața cuvântului” (O ALTĂ FORMĂ A TĂCERII). Cuvântul și un zbor zădărnicit de la bun început, a cărui traiectorie nu este ascensională, așa cum poetul își imaginează: „Cu sufletul/ zmeu de hârtie,/ mă-nalț spre Tine,/ Doamne,/ – să văd cum e/ să fii deasupra tuturor…” (DEASUPRA TUTUROR), ci mereu „în jos”: „Sculptez tăceri/ din aripi de lumina/ – zbor frânt/ în noaptea învierii…” (ZBOR FRÂNT). „Grenada” capătă doua conotații care converg, de fapt, spre același punct. Prima referindu-se la înstrăinarea la care poetul se supune benevol, tocmai pentru a-și revendica darul promis: „Mi s-a promis/ o a două naştere,/ dar despărţit/ de umbra mea…” (DESPĂRŢIT), iar cea de-a doua făcând aluzie la distrugerile provocate în rândul celor care îl înconjoară, explozia fiind, fără îndoială, necesară celor ce cred în puterea sa cathartică.
Îi urăm aceeași inspirație în continuare, sub tipar aflându-se deja o nouă carte, despre care cititorii noștri vor afla în curând.
Dana Ștefania BRAȘOAVĂ