Suntem azi în 23 Ghenarie, cum ar fi grăit cronicarul din trecut de secole. Redeschidem filele obosite de timp şi încercăm să redescoperim crâmpeie din memoria anului 1821, din acea zi de 23 ianuarie petrecută cu 192 de ani în urmă pe meterezele din Câmpia Padeşului.
E linişte adâncă în preajma mănăstirii. Rece e amvonul, străvechi şi auster, mormântul călugărului ctitor Nicodim. Nu ştim ce să spunem, nu se mai aud paşii Domnului Tudor. Aflăm că îşi lăsase calul în grija oştenilor şi intrase la sfat de taină cu arhimandritul. În liniştea sacră a bisericii, sub pavăza credinţei şi spiritului creştin, se fac ultimele potriviri la cuvântul către ţară şi la programul revoluţiei. Era în mare grabă şi totul trebuia chibzuit cu înţelepciune şi aşezare în suflet şi treburi. Pentru că, peste dealuri, în deschiderea munţilor de pe Valea Motrului, Tudor era aşteptat de Adunarea Norodului – cea „orânduită pentru binele şi folosul a toată ţara”. Cronicile spun că nu a zăbovit prea mult la mănăstire. Şi-a rânduit scopul şi planurile şi-a luat grupul de oşteni şi s-a îndreptat prin puterea iernii spre Padeş, unde era aşteptat de mulţimea de moşneni şi de căpitanii săi de panduri pe care îi stabilise cu multă vreme înainte de ziua cea mare.
Pe drumul lui Tudor
Păşim peste podurile de gheaţă croite între malurile Tismanei şi alegem să urmăm drumul lui Tudor, peste poteci ascunse prin pădurile negre ale codrului, pe urcuşuri şi coborâşuri de cornete, prin lăsători şi văioage când înnămeţite când înfundate de vijeliile anotimpului sau gândul nătâng al omului părăsit de buna cunoaştere şi instruire. Trecem scocul pădurilor de stejar dinspre Costeni, Izvarna şi Celei şi ajungem pe locul unde, acum 192 de ani, a răsunat glasul justiţiar al lui Tudor Vladimirescu.
Urcăm în tăcere treptele monumentului ridicat în memoria revoluţiei. Privim mai întâi scenele din basoreliefurile în bronz iar apoi spre depărtările mărginite de zidul munţilor, cu văile şi drumurile pe care au coborât cetele de panduri nemulţumiţi de la anul 1821. Fusese un ianuarie aspru şi geros atunci. Oamenii nu au pregetat să vină lângă cel care le făgăduise dreptatea. Tudor era tânăr şi puternic, avea numai 41 de ani.
Aici, la Padeş, inimile suferinde ale oamenilor se deschiseseră în faţa agerului vătaf de plai pe care îl considerau acum conducătorul lor. Mulţi moşneni din Padeş aflaseră de dreptăţile Slugerului şi s-au legat cu sufletul de el, urmându-l în ridicarea la lupta cea mare. Odată ajuns în mijlocul lor, Tudor îi măsură cu privirea, lăsă lumina ochilor să le umple inimile de încredere în izbândă, cutele şi neliniştea de pe chipul său să le spună tuturor despre omul îndrăzneţ, aprig şi tenace, hărăzit şi aflat aici să-i ocârmuiască în lupta pentru dreptate şi libertate. În câteva clipe, vocea Domnului Tudor răsuna peste mulţime, peste dealuri şi munţi. „Proclamaţia de la Padeş” intra în sufletul pandurilor şi în istorie prin grai simplu, românesc: „Multă sănătate, fraţilor locuitori ai Ţării Româneşti!…”
Doar focurile fumegau, adunarea încremenise şi privirile parcă îngheţaseră. Din şaua calului, cuvintele Domnului Tudor, sculptate azi în bronzul monumentului, înflăcărau inimile şi conştiinţele celor ajunşi la marginea răbdării, clocotind de suferinţe: „Veniţi, dară, fraţilor, cu toţii, cu răul să pierdem pe cei răi, ca să facem noi binele şi să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni, care dimpreună cu noi vor lucra săvârşirea binelui precum suntem făgăduiţi. (…) Şi ceea ce vă vor povăţui mai marii adunării, căpeteniile ce vi se pun, aceea să urmaţi şi unde vă vor chema ei acolo să mergeţi, că ne ajunge fraţilor atâta vreme de când lacrămile noastre de pe obrazele noastre nu s-au mai uscat”. Proclamaţia a declanşat lupta poporului pentru dreptate, slobozenie şi mai buna chiverniseală a ţării, de Padeş află toate cancelariile imperiale ale Europei iar lacrimile revoluţiei încep să curgă şi se pare că şi astăzi, la aproape două veacuri, ele nu s-au mai uscat în ochii multor pădeşeni şi români.
Prin lupta şi săvârşirea sa, Tudor a determinat schimbarea rânduielilor în ţară. Dar silniciile şi nedreptăţile nu s-au stins. Ele mai întunecă şi azi viaţa românilor. Din nefericire!
