160 de ani de la eliberarea ţiganilor din Ţările Române

Loading

Domnitorul cu origini gorjene Barbu Ştirbei promulga la 8/20 februarie 1856 „Legiuirea pentru emanciparea tuturor ţiganilor din Principatul Ţării Româneşti”, ultima etapă a dezrobirii ţiganilor din această parte a Europei. Cu doar două luni mai devreme, la 10/22 decembrie 1855, se întâmplase acelaşi lucru în Moldova, domnitorul Grigore Alexandru Ghica dând „legiuire pentru desfiinţarea sclaviei”. Procesul de eliberare a romilor a fost un proces îndelungat care a durat circa două decenii, fiind accelerat în preajma Revoluţiei paşoptiste.

La începutul secolului XX, ţiganii aveau diverse îndeletniciri ca exemplu ursarii
La începutul secolului XX, ţiganii aveau diverse îndeletniciri ca exemplu ursarii

Pentru români, minoritatea romă(ţigănescă în termeni istorici) nu a ridicat niciodată probleme. Convieţuirea se produce de mai bine de şapte veacuri, momentele de confruntare sunt minore şi lipsite de importanţă. Cu atât mai ciudată a fost decizia autorităţilor de după 1990 de a inventa o altă denumire pentru minoritatea ţigănească, termenul de „romi”.
Sosirea ţiganilor în Europa în urmă cu multe secole are ceva din migraţia actuală a refugiaţilor arabi în Europa. Doar că atunci sistemul feudal apusean a fost mult mai intransigent cu imigranţii ţigani, printre puţinele locuri din Europa unde au fost acceptaţi fără probleme fiind şi spaţiul românesc.

Prima atestare a ţiganilor, în Gorj

Cel mai mare istoric al românilor din toate timpurile, Nicolae Iorga punea sosirea ţiganilor în Ţările Române pe seama invaziei mongole din 1241-1242. Prima atestare directă o avem un secol şi jumătate mai târziu chiar pe teritoriul de astăzi al Gorjului. Astfel, dintr-un act emis de domnul Ţării Româneşti Dan I, în 1385, aflăm că acesta dăruia Mănăstirii Tismana mai multe posesiuni, printre care şi 40 de sălaşe de ţigani. Tot mânăstirile vor fi beneficiare şi în Moldova de robi ţigani, în 1428, Alexandru cel Bun dăruia Mănăstirii Bistriţa 31 de sălaşe de ţigani şi 12 bordeie de tătari. În aceiaşi perioadă îi găsim atestaţi pe ţigani şi în Transilvania, în Ţara Făgăraşului un boier Costea era stăpânul unor ţigani de cort.
Timp de secole ţiganii din Ţările Române au avut statut de robi, de la cei ai statului şi mânăstirilor şi până la cei particulari. Situaţia lor s-a îmbunătăţit nesemnificativ abia din perioada fanariotă. O primă iniţiativă în acest sens o înregistrăm la domnul Constantin Mavrocordat în Moldova la 1714, atunci când vor fi desfiinţate dăjdiile, măsură coroborată cu cea din 1766 a domnitorului Grigore Ghica III, cel care a dat o anaforă de eliberare a robilor. În zona noastră este de apreciat decizia lui Constantin Mavrocordat de a interzice despărţirea robilor(copii de părinţi sau în interiorul unei familii).

Un proces lent

Situaţia ţiganilor s-a schimbat în secolul al XIX-lea începând cu Regulamentele Organice şi continuând cu deciziile din 1855-1856. În Regulamentul Organic exista articolul 95 privitor la ţigani la împărţirea lor în categorii, la darea ce fiecare categorie avea de plătit. În Ţara Românească erau trei feluri de robi ţigani: 1. Ţiganii nomazi, cunoscuţi sub denumirile de lingurari, rudari, aurari sau căutători de aur, care-şi plăteau darea cu aurul ce scoteau mai ales din Olt; 2. Ţiganii aflaţi sub stăpânirea Mitropoliei, a mânăstirilor, a bisericilor, a tuturor stabilimentelor publice; 3. Ţiganii particularilor. Foarte interesant, o lege din 18 martie 1840 îmbunătăţea soarta ţiganilor mănăstireşti, ”ajunşi a se impila după discresia fiecărui arendaş”, prelungind asupra lor măsura impozitului de 33 de lei pe an ce plăteau ţiganii statului. În 1846 acest impozit a fost dus la 40 de lei, din care 4 lăsaţi ca plată strângătorilor de dijmă.
În domnia lui Gheorghe Bibescu se preschimbă legile fiscale privitoare la ţigani. Începe prin a dezrobi pe ţiganii statului, prin a lărgi foarte mult cadrul dezrobirii ţiganilor robi ai particularilor şi continuă în 1847 cu dezrobirea ţiganilor Mitropoliei, episcopiilor, tuturor mânăstirilor, metohurilor, bisericilor şi tuturor stabilimentelor publice ce funcţionau în Ţara Românească.
Reţinem că “Proclamaţia de la Islaz” din iunie 1848 era prevăzută la art. 14 dezrobirea robilor ţigani cu despăgubire, articol neaplicat. Chiar dacă ţiganii statului fuseseră eliberaţi, cei particulari rămâneau în aceiaşi situaţie. Ca urmare a acestui fapt, în Moldova, domnitorul Grigore Alexandru Ghica se adresa, la data de 28 noiembrie (10 decembrie) 1855, Sfatului Administrativ pentru a sublinia necesitatea eradicării robiei ţiganilor, propunând elaborarea unui proiect de lege în acest scop. Legea – ce avea la bază proiectul conceput de Mihail Kogălniceanu şi de Petre Mavrogheni – a fost votată la data de 22 decembrie 1855 de către Divanul Obștesc ca “legiuire pentru desfiinţarea sclaviei, regularea despăgubirei şi trecerea emancipaţilor la dare”.
În Ţara Românească, domnitorul Barbu Ştirbei a promulgat, la 20 februarie 1856, “Legiuirea pentru emanciparea tuturor ţiganilor din Principatul Ţării Româneşti”.