Astăzi se împlinesc 92 de ani de la ziua în care ultima provincie, Transilvania, a hotărât să se alipească patriei mame, România, zi care a devenit totodată şi Ziua Naţională a României. Aşa cum ne-am aştepta acesta ar fi un motiv suficient pentru a lăsa toate polemicile şi disputele dintre noi deoparte şi a încerca pentru o zi să fim români.
Nu sunt un fan al televizorului, şi nici măcar al buletinelor de ştiri, dar cum în sfârşitul de săptămână ce a trecut vremea rea m-a ţintuit în casă, nu am putut să nu observ anonimatul în care se pregătesc festivităţile prilejuite de sărbătorirea Zilei României din acest an.
E posibil să fie doar impresia mea de om dezgustat de spectacolul penibil şi interminabil ce se regăseşte în ultima vreme pe multe din posturile TV din ţara noastră. Şi totuşi în ultimii anii, 1 Decembrie sa transformat în ziua liberă, pe care toţi o aşteptăm ca un preambul al sărbătorilor de iarnă şi atât. Doar şcolile, instituţiile de cultură şi câteva ONG-uri se încăpăţânează ca prin activităţi dedicate acestei zile să mai atragă atenţia concetăţenilor cu privire la semnificaţia ei. Să fi rămas şcolile ultimul bastion în încercarea de a păstra şi forma o conştiinţă naţională? Cum de s-a ajuns la acest dezinteres generalizat, la această nepăsare? Se va mai putea ridica vreodată generaţia noastră la nivelul celei a lui Iuliu Maniu şi Vasile Goldiş? Să fie nevoie din nou de un manifest precum cel al Împăratului Carol I – “Către popoarele mele credincioase“, pentru a mai putea strânge încă odată 100000 de români la Alba Iulia?
1 Decembrie 2010 ne găseşte în plină criză şi mai dezbinaţi ca niciodată. Putem da vina pe criza, pe slabele performanţe economice, pe conjunctura mondială, pe viaţa grea de zi cu zi, însă să nu uităm că în 1918, tocmai se sfârşise un război, ţara era în ruine, dar asta nu ia împiedicat pe înaintaşii noştri să facă din 1 Decembrie – “zi sfântă“ aşa cum era ea relatată în presa vremii.
Acum, avem alte preocupări, mai înalte, mai apropiate de secolul XX, ne dorim să fim europeni, să fim aidoma austriecilor, francezilor, germanilor, sau altor popoare vestice, dar nu pentru că aspirăm la valorile şi disciplina lor, ci doar pentru că râvnim la aceleaşi standarde de viaţă. Ne dorim să trăim ca ei dar să lucrăm ca la noi. Între timp tot mai mulţi europeni ajung să ne considere un neam greu de integrat, dar nu pentru că suntem tradiţionalişti şi ne iubim într-atât graiul, portul şi obiceiurile, ci pentru că suntem ţara lui „merge şi aşa„. Urâm instinctiv orice formă de voluntariat, sau de cult al eroilor pe care le considerăm ca fiind reminiscenţe comuniste şi considerăm că a fi cetăţean implică automat numai drepturi şi avantaje, uitând în totalitate de responsabilităţile ce ne revin.
Aşa că în prezent, 1 Decembrie pentru mulţi dintre noi e istorie, însă “cei care nu pot învăţa din istorie sunt condamnaţi să o repete”.
Am uitat de mult să fim români, cum am uitat să fim creştini. Şi totuşi azi este 1 Decembrie, e ziua noastră şi cum nu poţi critica pe cineva de ziua lui, să lăsăm piatra şi să ne gândim la tot ceea ce a făcut ca generaţii de înaintaşi să lupte şi să piară pentru ca noi acum să putem fi împreună. Trebuie să fi ştiut ei de ce, trebuie să fie ceva ce nouă astăzi, urmaşii lor din secolul ştiinţei şi al invenţiilor, ne scapă. Poate că e timpul să privim înăuntrul nostru, să lăsăm problemele şi convingerile ce ne separă şi să-i urăm ţării noastre „La mulţi ani!”
Jurnalul ce străbate timpul
