Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Istorie » Învăţăturile vieţii politice interbelice către urmaşi

Învăţăturile vieţii politice interbelice către urmaşi

Submitted by on 14 July 2010articol citit de 4,415 ori | No Comment

Abordăm în acest număr un subiect foarte actual în condiţiile prezentului din România, mecanismele de funcţionare ale vieţii politice interbelice româneşti, mai ales în condiţiile de criză economică. Practic constatăm că România nu a făcut progrese în perioada scursă, ba am pierdut unele mecanisme care astăzi ne-ar fi fost necesare. „Prima majoritară”, altfel o lege profund nedemocratică la vremea aceea, asigura un anumit echilibru în viaţa politică care ne-ar fi de ajutor în prezent când nici o coaliţie formată în România nu a rezistat.

În perioada interbelică, alegerile nu s-au mai câştigat la oraş ci la sate

În perioada interbelică, alegerile nu s-au mai câştigat la oraş ci la sate

O evidenţă simplă ne arată că în perioada interbelică au avut loc zece alegeri parlamentare în anii 1919, 1920, 1922, 1926, 1927, 1928, 1931, 1932, 1933 şi 1937. În şase cazuri era validă legea electorală din 1926 care a adus o serie de schimbări importante cum ar fi aceea că partidul care forma guvernul trebuia să obţină cel puţin 40% din voturi, iar pragul de intrare în Parlament era de 2% din voturi. Şi apropo, numărul de locuri în Parlament era de 387 pentru deputaţi şi 113 pentru senatori.

„Masele au fost chemate din colibe la viaţa politică”
Chiar dacă la începutul perioadei interbelice lumea nu ştia prea multe despre votul universal, ţăranii-majoritatea electoratului la vremea aceea-considerau că în Parlament trebuiau aleşi cei care cunoşteau bine realitatea satelor. Un ţăran din Iaşi spunea în 1920: „Dacă în Parlament vor fi numai oameni crescuţi în puf, ţinuţi în umbră, hrăniţi cu bucatele cele mai alese, feriţi de tot ce-i rău şi alintaţi cu tot ce-i mai bun şi mai delicat care nici nu visează ce se petrece la ţară, ci numai priveşte cu ochii din treacătul automobilului sau a trăsurii cu câte patru sau opt cai şi nu vor fi şi de cei crescuţi pe pământul gol în arşiţa soarelui, în bătaia vântului şi a ploilor, în mocirla năduşelii de pe câmpuri, hrăniţi cu borş şi cu toate bucatele cele mai sărace şi chiar de multe ori nu are nici mămăligă îndeajuns, nu se va putea lucra în acel Parlament legi sănătoase”.
Aşa s-a născut un nou tip de alegeri şi de viaţă politică în perioada interbelică. Aveam un nou tip de candidat care organiza turnee electorale lungi şi obositoare, în judeţe, în oraşe, dar şi în satele cele mai îndepărtate. Aceşti candidaţi străbăteau uliţele pline de noroi sau de praf, poposeau la cârciuma din sat, la biserică, la primărie, ţineau câte 10-15 discursuri într-o zi. De fapt, încă din martie 1919, Octavian Goga avertiza: „Cârmuitorul trebuie să coboare în mijlocul mulţimii, să pipăie durerile ei, să-i priceapă năzuinţele, să-i sprijine interesele”.
Aveam şi atunci o situaţie care seamănă izbitor cu cea din prezent. Ţăranii participau la întrunirile electorale care de cele mai multe ori se ţineau la cârciumă. Candidaţii acordau o atenţie deosebită propagandei la sate, fiind convinşi că aici se decide soarta alegerilor. În dorinţa de a câştiga electoratul, mulţi se lansau în promisiuni dintre „cele mai fantastice”, aşa cum remarca la momentul respectiv D.Drăghicescu. La fel ca în ultimele două decenii, cei care făceau astfel de făgăduieli hiperbolizante, fie ocoleau realitatea, fie îi amăgeau pe alegători.
Alegătorii rurali aveau de făcut o alegere iar pentru aceasta criteriile erau extrem de variate: cine le vorbea mai frumos, cine striga mai tare, cine promitea mai mult. Mulţi ţărani erau fascinaţi, după cum sublinia D. Drăghicescu, de cei care le spuneau că „ţăranii au mai multe drepturi decât li s-au dat, că nu li s-a dat destul pământ, că armata e prea grea, că jandarmeria e apăsătoare etc.”

Pericolul deşteptării ţăranilor
Dascălul Geană din Bălceşti scria într-un număr din „Gorjanul” interbelic: „Politica în sate ar trebui urmărită pe calea cărţii, pe calea luminării minţii, dar politicienii de tot soiul, cu mici excepţii, nu fac aceasta, de teamă ca nu cumva sătenii, deşteptându-se, să ajungă să ia de ceafă şi să cheme la răspundere pe acei dintre ei, care sunt talere cu două feţe”
Viaţa politică românească s-a caracterizat în perioada interbelică printr-o complexitate deosebită urmare a marilor mutaţii social-economice intervenite după Marea Unire. În perioadele de instabilitate şi recesiune economică asistăm la sporirea numărului de partide: 1918-1921 şi 1929-1933. De asemenea, în perioadele de relansare economică 1922-1928 şi 1934-1937 partidele sunt mai puţine şi mai puternice.
Referitor la schimbările pe plan social, ziarul „Ţara nouă” scria în 1919: „Plugarul acesta a înţeles ce poate face pentru ţară în clipe grele, dar tot atunci a înţeles şi ce drepturi se cuvine să aibă el în aceeaşi ţară(…). Şi se mai ştie iarăşi că în ziua când s-a întors acasă sărăcit şi distrus, ţăranul înălţat prin gloria armelor a refuzat să mai fie rob pe pământul lui”.
Viaţa politică gorjeană s-a desfăşurat în mare parte în coordonatele evoluţiei naţionale, cu o importantă particularitate locală. Trebuie să remarcăm creşterea treptată a numărului de alegători dar şi a gradului lor de instruire şi de practică democratică. Bunăoară, numărul de votanţi a crescut de la 26 005 în 1919 la 41 909 în 1937. Voturile nule s-au redus treptat de la 11 150 în 1919 la 483 în 1927, 633 în 1928 şi 645 în 1937.

Adevărurile vieţii politice
Ziaristul interbelic Filip Brunea-Fox descrie în articolele sale din vremea alegerilor din 1927, câştigate de liberali, cum erau atârnate afişele electorale pe sârme, precum rufele la întins. „De-a lungul unor frânghii, ca nişte rufe, a fost înşirată toată literatura electorală. Bineînţeles, numai a guvernului. Păcat numai că „rufăria” asta nu era prea curată”. Pentru orice palmă de zid se dădeau, ca şi azi, lupte „ca pentru terenurile aurifere”, iar rarele afişe ale opoziţiei trebuiseră „să se refugieze în vârful unui copac sau pe spinarea unui automobil”. Când voturile celor vii nu le păreau îndestulătoare, reprezentanţii guvernului apelau la rezervele electorale din cimitire, presa vremii fiind plină de acuzaţiile opoziţiei, care spuneau că, la alegerile din 1927 au fost mobilizate alei întregi din Bellu. Ca un făcut, anul de graţie 2009 ne-a întors la realităţile interbelice.
Academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici a povestit şi el pentru cotidianul “Gândul” cum, în vremea adolescenţei, citea la paşnica lui moşie din apropierea Piteştiului ziare cu ştiri despre bătăi şi fraude electorale. „În alegerile din 1930 şi ceva, se spunea că au fost 90 de răniţi şi şase morţi. După fiecare tur de scrutin, erau pline ziarele de contestaţii şi de acuzaţii de fraudă, se crea un balamuc care ţinea vreo câteva zile, după care toţi uitau şi îşi vedeau de ale lor”. În mediul rural alegătorii erau mituiţi cu ţuică şi de aceea alegerile se puteau pierde sau câştiga la cârciumă. „Băutura era cea mai importantă şi cârciuma era locul de campanie electorală. Preotul făcea politică, învăţătorul făcea politică, partidele se băteau care să o capteze pe moaşă”, povesteşte academicianul Stolnici. Cum pe vremea aceea nu erau televiziuni, mesajele electorale erau transmise de ziare, afişe electorale, avionete care trăgeau însemne ale partidelor după ele şi aruncau manifeste, şi, fireşte, de candidaţii înşişi, care băteau ţara în lung şi în lat, aşa cum subliniam mai sus.

Comments are closed.