Cei care urmărit serialul nostru din urmă cu un an îşi aduc aminte că marele om politic Gheorghe Tătărescu a trebuit să facă alegeri importante în 1947 şi după, acte care l-au dus inclusiv în temniţele comuniste. După cum bine ştim, gorjeanul Gheorghe Tătărescu a făcut politică „la vârf” timp de peste două decenii, fiind certat cu Brătienii şi Maniu, „omul lui Carol al II-lea” dar şi politicianul burghez care a intrat în guvernul Groza. Despre aceste momente în articolul din acest număr.
Dacă ar fi să facem o privire de ansamblu asupra omului politic Gheorghe Tătărescu şi carierei sale excepţionale, nu putem să nu amintim câteva repere: deputat PNL în 1919, subsecretar de Stat la Ministerul de Interne 1923-1926 şi 1927-1928, ministrul Industriei şi Comerţului şi apoi preşedinte al Consiliului de Miniştri(1933-1937). Dacă tot în deceniul patru al secolului trecut mai reţinem mandatul său de un an ca prim ambasador al României în capitala Franţei, după Al Doilea Război Mondial reţinem doar coabitarea cu regimul comunist şi perioada de arest în închisoare şi acasă. Dar această colaborare cu regimul comunist a debutat greu.
„Necesitatea de a-l apropia pe Tătărescu…”
Datorăm istoricului Dinu C. Giurescu o carte monumentală despre guvernarea Nicolae Rădescu(1944-1945), aici găsind şi o descriere a momentelor când comuniştii au decis să îl folosească pe Gheorghe Tătărescu. Pentru că despre colaborarea comuniştilor cu Tătărescu s-a discutat în Consiliul Frontului Naţional Democrat din 31 ianuarie 1945.
Cu acest prilej, Gheorghe Gheorghiu Dej – care milita pentru „necesitatea de a-l apropia pe Tătărescu, nu de a-l respinge” a povestit despre întâlnirea cu politicianul liberal. Iată ce povestea Dej colegilor săi de partid despre întâlnirea cu politicianul liberal, convorbire redată de cartea lui Dinu C. Giurescu din 1996: „Domnule, eu cunosc cercurile din care fac parte şi ele, nu în majoritatea lor, dar în bună parte se leagănă în iluzia unui conflict între anglo-americani şi ruşi. Dar nu se poate mai mare greşeală decât aceasta. Trebuie să fii într-adevăr un cârpaci politic să crezi că după atâtea succese obţinute de URSS, după ce şi-a întărit atât de puternic poziţia internaţională, ar mai îndrăzni Anglia şi America să intre în conflict”.
Din câte se pare, cu prilejul acestei discuţii Gheorghe Tătărescu s-ar fi declarat gata să participe la un guvern FND dar fără Iuliu Maniu. Condiţia nu ar trebui să ne surprindă dacă ne gândim că Iuliu Maniu insistase ca pe lista celor vinovaţi de dezastrul ţării să figureze şi Gheorghe Tătărescu. Comuniştii se opuseseră la acest lucru, de aici replica lui Gheorghe Gheorghiu Dej despre Tătărescu: „El, pezevenghiul, spunea că este foarte recunoscător, mie şi d-lui Pătrăşcanu şi Partidului Comunist că i-au luat apărarea.”
„Să-l folosim noi pe el”
La Consiliul FND unde s-a adoptat ideea colaborării cu Tătărescu, au fost şi alte discuţii contradictorii, după cum ne spun documentele publicate de Dinu C. Giurescu. Liderul comunist Ştefan Voitec se opunea unei asemenea colaborări pe motiv că Gheorghe Tătărescu este „mai mult decât o canalie” şi colaborarea ar fi de neconceput: „…o conlucrare cu Gh. Tătărescu este o imposibilitate. El este un farseur mare, dar din punct de vedere politic nu reprezintă nimic. Din punct de vedere economic reprezintă şi mai puţin. Partidul Naţional Liberal, care reprezintă economia, stă grupat în jurul lui Dinu Brătianu, iar Tătărescu, dacă acceptă alianţa cu FND, o face pentru ca să-şi refacă situaţia politică şi să iasă la suprafaţă.”
Cei care au fost extrem de favorabili colaborării cu Gheorghe Tătărescu au fost Gheorghe Gheorghiu Dej şi Constantin Agiu. Ultimul, care văzuse o întrunire a aderenţilor lui Tătărescu la Giurgiu, spunea: „Când am văzut ce a realizat (Tătărescu) la Giurgiu nu mi-a venit să cred ochilor. A organizat o întâlnire mai populară decât a FND-ului, la care au participat foştii primari şi numeroşi locuitori din satele judeţului Vlaşca. Am văzut personal acest lucru.”
Un alt apărător pragmatic al lui Gheorghe Tătărescu a fost şi Vasile Luca. Acesta spunea la întrunirea din 31 ianuarie 1945: „…noi trebuie să fim puţin mai diplomaţi şi să mai turnăm puţină culoare în guvernul pe care îl facem. Aceasta nu înseamnă că noi vom renunţa la vreunul din principiile noastre de luptă sau din ceea ce trebuie să realizăm(…). Noi nu trebuie să ne speriem de ceea ce a fost Tătărescu. Toţi ştim cine a fost. Dar, dacă cu Tătărescu putem sparge Partidul Liberal, dacă Tătărescu înţelege că singura cale este prietenia cu URSS-şi el pare serios şi înţelege că nu este altă cale-atunci să tratăm cu el”.
Ca o concluzie a celor discutate, C. Agiu susţinea: „Rămâne deci ceea ce a spus tov. Pătrăşcanu ca noi să fim vigilenţi, să fim aşa cum ne cere momentul politic în care ne aflăm, urmând să-l folosim noi pe el, nu el să ne folosească pe noi”.
Cinci ani de temniţă
Mai există destui, inclusiv istorici reputaţi, care îl condamnă pe Gheorghe Tătărescu pentru gestul de a colabora cu Frontul Naţional Democrat, de fapt masca sub care se ascundeau comuniştii. Mai puţini sunt cei care vorbesc despre repetatele sale eforturi de a colabora, e adevărat că după 1940, cu Maniu şi Dinu Brătianu. Cei doi mari oameni politici au dovedit miopie politică, lipsă de realism şi au sfârşit în închisorile comuniste fără să aibă măcar bucuria ca gestul lor să fi fost urmat de o soartă mai bună pentru români.
Gheorghe Tătărescu a fost arestat în noaptea de 5 spre 6 mai 1950. În mandatul său de arestare, care s-a păstrat posterităţii, se spunea: ”Văzând actele care formează dosarul cercetărilor privind pe acuzatul- TĂTĂRESCU GHEORGHE-născut la 28 decembrie 1887, în Târgu-Jiu, de profesiune avocat, fost vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Externe, căsătorit, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, str. Polonă, nr 19, din care rezultă că, prin activitatea lui a contribuit la provocarea şi sprijinirea războiului antisovietic.
Având în vedere că faptele mai sus expuse sunt prevăzute de art. 2 lit. C din Legea nr 291/1948 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de crime de război sau împotriva păcii ori umanităţii şi se pedepsesc cu muncă silnică pe viaţă”.
