În plin secol al tehnologiei, cu greu ai crede că la doi paşi de aglomerările urbane există oameni care trăiesc la fel ca strămoşii noştri, cu sute de ani în urmă. Şi vorbesc aici despre oamenii de sub munte, care îşi lasă caii liberi să se adune în herghelii şi să trăiască luni întregi sub cerul liber, în păşunile alpine. Care n-au avut în viaţa lor o slujbă, dar trăiesc foarte bine din oierit. Care merg cu căruţa zile întregi şi înnoptează sub fruntea câte unui munte, ca să ajungă la doar câţiva zeci de kilometri distanţă, unde au stâna. Cu toate astea, le putem spune, fără să greşim, „craii munţilor”, pentru că ei îi stăpânesc, iar munţii le oferă tot ce au nevoie, pentru a-şi duce viaţa.
Am auzit, pe ici, pe colo, despre viaţa oamenilor de la munte, dar n-aş fi crezut niciodată cât e de arhaică, dacă n-aş fi petrecut alături de ei o zi întreagă. Iar ca să reuşesc să intru, cum se spune, în pielea personajului, pentru că numai aşa poţi avea pretenţia că scrii un reportaj adevărat, m-am trezit de cu dimineaţă, am încărcat cu colegul meu, operatorul de imagine, aparatura în maşină şi am purces la drum, spre Crasna, ca să prindem mulsul oilor. Din prima am avut noroc, pentru că n-a trebuit să urcăm „pedestru” pe munte, întrucât de atâtea ori am amânat filmarea, din cauză de ceaţă sau furtună, încât a venit toamna, aşa că oile au coborât de la stână la conacele din jurul satelor. Deci, n-a trebuit să înfruntăm decât roua… şi vreo 10 câini, din care 8 erau albi şi uriaşi, iar doi negri şi piperniciţi. Toţi, însă, lătrau de mama focului, hotărâţi să nu ne lase să punem piciorul pe proprietatea stăpânului lor. Abia când stăpânul oilor, nea Gheorghe Danciu, s-a răstit puternic, după care i-a legat pe patru dintre ei, care erau mai nărăvaşi, am îndrăznit să ne apropiem ca să spunem ce vânt ne aduce. Acum, trebuie să recunosc, n-am fi reuşit să ajungem în acest stadiu al peripeţiei noastre, dacă nu ne-ar fi adus la faţa locului un localnic, care cunoştea pe baci şi a pus chezăşie pentru noi că suntem oameni de ispravă. Aşa că omul ne-a acceptat la el în strungă, să filmăm şi să pozăm cum mulge oile. Nu la fel de înţelegătoare s-au dovedit, însă, cele 180 de oi ale lui nea Gheorghe, care săreau ca nişte căprioare, cum scăpau de la muls, ca să se îndepărteze cât mai repede de străinii care le priveau prin tot felul de ocheane. Mai prietenoasă s-a dovedit una singură, care se străduia să-mi mănânce cordonul de la geacă, iar un câine s-a apropiat şi el, pe la spate, de colegul meu Tili, să-i lingă mâinile, reuşind să-i dea destule emoţii, dacă luăm în calcul modul cum fusesem primiţi în prima fază.
La mulsul oii
Cum nu poţi vorbi despre ce nu ştii, l-am rugat pe nea Gheorghe să mă lase şi pe mine să mulg măcar o oaie, dar acesta s-a prăpădit de râs, convins fiind că n-am nici o şansă. Asta pentru că ştia, şmecherul, că oile lui nu-şi dau laptele, aşa, la oricine: „Păi, dumneavoastră credeţi că ele se lasă în mâna oricui. Nici la mine nu prea vor să-şi lase laptele, acum, că vă văd aci, filmând, pentru că sunt stresate. N-o să reuşiţi!” Totuşi, încăpăţânarea mea a dat, cât de cât, rezultate, mai ales că oaia aleasă pentru mine a fost cea mai baljină, iar nea Gheorghe nu m-a lăsat singură pe metereze, luându-şi el sarcina de a ţine oaia să nu fugă. După ce am luat lecţii despre cum se ţine ugerul în mână şi cum trebuie să dau coada oii peste braţ, ca să nu intre în vasul cu lapte, am purces la operaţiunea O: „Mulsul oii”. Şi, ca s-o iau pe scurtătură, am reuşit, dovadă că în peretele vasului de muls, e drept şi pe jos, a început să ţâşnească laptele gras, de oaie crescută la munte. După această victorie, care mi-a lăsat un zâmbet în colţul gurii şi un iz de oaie după mine, cu toate că m-am spălat insistent pe mâini, am trecut la masă, cum e obiceiul locului.
Micul dejun
Pentru început am refuzat politicos, dar gazda ne-a asigurat că are mâncare destulă şi pentru musafiri, iar în conac n-are nici purici nic păduchi, aşa că ne-au trecut imediat bunele maniere şi ne-am aşezat la masă, la o slană sănătoasă, cu brânză, ceapă şi roşii din grădină, îngrăşate cu gunoi de oaie, după cum am aflat şi o ţuică de-ţi trosneau măselele. Nu ne mai păsa că o să duhnim a oaie, ţuică şi ceapă, aşa că ne-am ghiftuit puternic, cu mâncare 100% naturală. După masa oamenilor au mâncat şi câinii, deşi, după cum ne-a spus baciul, într-o zi normală (adică fără filmare), câinii sunt primii care mănâncă. Nu mică ne-a fost mirarea când am văzut cum stătea fiecare şi aştepta să i se pună porţia în bidul lui şi, mai ales, ne-am mirat, că ditai animalele erau hrănite doar cu mămăligă şi zer de la brânză. „Păi, ce-aţi vrea să mănânce. Că doar nu le-oi da carne, păcatele mele! Ăştia sunt câini munciţi şi mănâncă ce vedeţi. Să nu credeţi că-i ţin de frumuseţe. Ăştia mici, doi, întorc oile. Chiar şi Ţifra, jumulita asta, de mai are doar un pic de păr pe ea. Cât o vedeţi de mică, să vedeţi cum le întoarce. A fulgerat-o, de-aia nu mai are păr. După o furtună, pe munte, am găsit.o pe jos lângă două oi. Oile au murit, da ea a scăpat cu viaţă. Iar câinii ăştia mari apără stâna de urs, de lup, de oameni, dacă e nevoie.”
Escaladă pe măgar
Normal, noi aveam în plan să mergem pe munte, să găsim caii localnicilor, care se adună în herghelii şi stau în golurile alpine, sub cerul liber, până dă zăpada. Ca să nu rămânem, cumva, dezamăgiţi, pentru că nu era pentru prima dată când îi căutam şi nu-i găseam, am zis să mai bifăm o experienţă, aceea de a face poză pe măgar. Şi, cum măgăriţa lui nea Gheorghe era foarte docilă, iar stăpânul ei ne-a dat o mână de ajutor, am reuşit şi această „vitejie”.
Am plecat de la nea Gheorghe Danciu salutându-l cu mare respect, atât pe el cât şi pe vecinul său de conac, Teodor Boţ, un miner maramureşan ieşit la pensie, care a venit de la Petroşani să lucreze la stâna lui Nelu al lu Cherciu, care şi-a luat oi de câţiva ani, după cum am aflat, deşi nu se trage din familie de crescători de oi. Se vede treaba că oieritul a devenit o afacere rentabilă, mai ales acum, că de lucru nu mai găseşti pe niciunde.
În căutarea cailor
De data asta, ne-am încercat norocul de a găsi hergheliile de cai pe Păpuşa, la Rânca, pentru că vârful e înalt şi vremea era bună, cerul aproape senin şi vizibilitatea foarte bună. Cam greu, însă, de urcat, fapt pe care l-am constatat cu ani în urmă, când am făcut aceeaşi tentativă de a găsi caii, dar fără rezultat. Nici când am urcat la Straja, altă dată şi am mers până am dat de zăpezile ce persistă tot timpul anului şi am văzut Oltenia din vârf de munte, deşi urcasem din Ardeal, tot n-am avut noroc. Aşa că aveam o mare îndoială, mai ales că efortul ce ne aştepta era remarcabil. Dar, norocul nostru cu toamna abia începută şi cu zăpada ce căzuse la munte, cu câteva zile în urmă. Ce credeţi? Herghelia tocmai cobora agale, pe sub Păpuşa, spre sat… Mare noroc pe noi, să scăpăm de gâfâit, pe munte-n sus şi să vedem cu ochii noştri minunea. Spun minunea, pentru că, înainte să fac acest subiect am testat, cum se spune, piaţa. Am povestit mai multor oameni că pe munţii Gorjului umblă caii oamenilor, liberi, în herghelii, toată vara şi dorm sub cerul liber, iar aceştia au rămas cu gura căscată. Mai să nu mă creadă. Aşa că, iată minunea. Nu că nu i-aş fi crezut eu pe oamenii de sub munte, ce-şi merită, pe deplin, numele le crai ai munţilor, mai ales că munţii sunt ai lor. Dar am vrut să arăt şi altor oameni că-i aşa. Eu şi Tili am coborât din maşină, ne-am luat aparatura cu noi şi ne-am apropiat încet, să nu-i speriem. Erau liniştiţi. Unii ridicau capul şi adunau cu gura crengi pline cu frunze din fagii amestecaţi cu conifere. Alţii mîncau de zor iarbă, de parcă ştiau că iarna-i lungă şi fânul nu la fel de mustos ca iarba grasă de munte. Cât despre mânji, aceştia se zbenguiau, sau se dădeau pe lângă iepe, ca să reuşească să mai sugă un pic, deşi erau destul de mari. În timp ce noi ne minunam nevoie mare, un localnic a oprit maşina în drum şi a venit tiptil, să vadă cumva, dacă şi calul lui e în herghelia asta. N-a vrut să apară la televizor, aşa că a refuzat să ne vorbească, mai ales că, ceea ce pentru noi era o curiozitate, pentru el era ceva banal. Grigore Băluţă, însă, localnicul care ne-a dus, la prima oră a zilei, la oi şi ne-a arătat şi ce înseamnă o baie de oi, pe care tocmai o terminase de construit, în care ele sunt scăldate cu o soluţie specială, ca să nu facă scabie, şi-a făcut timp să ne spună şi cum e cu caii: „Eu nu am oi, bunicul meu a avut, dar cai am. Doi. Nu-i mai pun la muncă, cum făcea bunicul, pentru că am utilaje, dar nu pot renunţa la ei. Primăvara le dau drumul la munte şi toamna mă duc după ei. Uneori, oamenii îi găsesc mai mulţi, dacă au iepe, că fac şi mânji, sau nu-i mai găsesc deloc, dacă se pierd pe munte, sau îi mănâncă lupii sau urşii. Asta e! Natura trebuie să-şi ia şi ea tributul…”
