Mijeşte ziua. Pătrundem pe drumul încercat al sălbaticului şi spectaculosului defileu al Jiului, vegheaţi pe ambele maluri de pereţii stâncoşi şi misterioşi ai Carpaţilor. Se lasă discret decembrie peste vârfuri de păduri, pe muchiile versanţilor se zăresc străjerii albi din regimentele pădurilor de mesteacăn părăsite de farmecul frunzelor aurii cu care octombrie înfrumuseţase codrul. Spre vârfuri şi mai la vale, pe plaiuri mărginaşe, rămân la fel de verzi şi trainic întemeietoare pădurile de pin şi molid. Jiul vuieşte învolburat şi tulbure în adânc de vale. Plouase mocăneşte zile în şir prin acest ţinut al Gorjului şi apele şiroiau întruna dinspre culmi.
Învăluiţi de lumina zorilor trecem podul peste râul volburos şi învâltorit de vârtejuri. Clăbuci de ceaţă alunecă peste faţa pădurilor triste şi reci. Fuioare de fum se răsucesc din coşurile puţinelor locuinţe aşezate printre livezile de la poalele muntelui. O veveriţă aleargă pe ulucă, ca o nălucă, speriată de prezenţa noastră. În salcia pletoasă de la capătul podului, printre rarele frunze îngălbenite şi ramurile nimbate cu sclipitoare risipiri din stropi de ploaie, o coţofană îşi face socotelile zilei. Sunt semne că valea se trezeşte!
La Mânăstirea Vişina
Ne aflăm în pridvor de munte, deasupra albiei în care freamătă vijelios şi neliniştit Jiul. Prin perdeaua salcâmilor îngânduraţi se zăresc zidurile cariate de urzirea timpului, sunt ruinele bisericii străvechi care atestă statornicirea monahilor pe aceste locuri. Urcăm treptele scărilor zidite cu lespezi de piatră stâncoasă, spre biserica nouă, încheiată din lemn din trunchi de stejar. Încă nu s-a luminat bine de ziuă. Prin ferestrele mici transpar lumina şi căldura lăcaşului sfânt. Sunt candele aprinse în altar. Călugării au venit la strană şi se roagă!
Este slujbă şi rugăciune la Mănăstirea Vişina. Pelerinii intră sfielnic în biserică şi participă la ceremonialul evlavios al primenirii prin credinţă. Mulţi vin în liniştea divină a acestui unic sanctuar al mântuirii, să-şi recapete tihna sufletului, să-şi întărească trupul şi fiinţa întru bună-credinţă şi trăire neprihănită cu semenii. Obştea mănăstirii le asigură spaţiul sacru al purificării prin taina rugăciunii statornice, într-un areal geografic ales şi dăruit de Dumnezeu cu frumuseţi perene. Duhovnici cu har îi întâmpină de fiecare dată cu bineţe şi suflet înalt.
La fiecare întâlnire cu monahii de la Vişina, ascultăm cu gând curat poveţele şi istorisirile lor. Părintele Irodion este legenda vie a reîntemeierii acestui modest şi unic spaţiu al credinţei. Este un privilegiu rar să îl ai în preajma ta. El a fost dăruit să dăruiască bunătate, încredere şi speranţă. De aceea, aflându-l aproape pe unul din întemeietorii acestui aşezământ al făgăduinţei întru credinţă Domnului, vei şti că începuturile mănăstirii ţin de venirea lui Nicodim de la Tismana prin aceste locuri. Hrisoavele străvechi amintesc de isprava voievodului Mircea cel Bătrân, domnitorul care ar fi zidit din piatră biserica veche în numele Sfintei Treimi. Printr-un document din 14 decembrie 1514, Neagoe Basarab aduce vorba despre egumenul Grigorie, primul stareţ al mănăstirii. În 22 aprilie 1519, acelaşi domnitor semnează la Piteşti un hrisov prin care certifică mănăstirii stăpânirea peste jumătate din moşia Baiului, adică teritoriul ce ţine de Procenii de la ieşirea Jiului din munţi. Revenind spre vremurile noastre, constatăm că actul de reînfiinţare a Mănăstirii Vişina a fost semnat la 19 octombrie 1994 de către Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei. Ceea ce a deschis calea spre reconstrucţia şi împământenirea acestui edificiu religios fără seamăn.
Este dimineaţă de decembrie la Vişina. Multă pace, stăruinţă şi dorinţă de bine şi împlinire duhovnicească ne înconjoară, cu toate că în peisajul locurilor domneşte o vreme mohorâtă, de toamnă pierdută în iarnă. Ne încălzesc însă privirea caldă a părintelui stareţ, chipul său luminos şi cerul albastru din ochii hărăziţi să învăluie cu lumina lor pe cei ce vin în casa Domnului.
Adăstăm sub streaşină de munte, puţin sub bolta pădurii de pini care se caţără curajoasă pe un pisc stâncos. Meşterii nu sunt la lucru. Înzidită în piept de munte, o nouă construcţie se înalţă alături de sfânta biserică din lemn de stejar acoperită cu şindrilă de brad. Spre creştetul acoperişului rândurile de şiţă aşteaptă să fie împlinite. Observăm de aproape iscusinţa meseriaşilor, preocuparea lor pentru siguranţa şi durabilitate lucrării. Se vede peste tot obişnuinţa de a lucra cu temeinicie. Şindrila se îmbină geometric în arhitectura acoperişului. Mai sunt doar câţiva căpriori de şindrilit, până ce lucrarea va fi finalizată. Spre bucurie şi învăţătură de viaţă pentru cei care vor reveni la Vişina.
Întru credinţă şi îmbunare! Pentru trainică fericire între oameni!
