Falsificarea alegerilor parlamentare, o practică obişnuită

 342 total views

România încearcă să revendice o tradiţie democratică de peste un veac şi jumătate. Din nefericire, putem vorbi doar de existenţa unor instituţii, alegerea acestora fiind o problemă în ceea mai mare parte a acestei perioade. Poate tocmai pe acest trecut controversat se bazează cei care ridică mari semne de întrebare privind rezultatele alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din ultimul sfert de veac. Politicienii din oricare perioadă s-au crezut mai presus decât oamenii de rând, rezultatul fiind un regim politic la care ne putem raporta doar…istoric.

Regele Carol I, nepotul său Ferdinand şi strănepotul Carol II, monarhii care au dominat viaţa politică
Regele Carol I, nepotul său Ferdinand şi strănepotul Carol II, monarhii care au dominat viaţa politică

Suntem în pragul unui nou an electoral şi ca urmare cred că se impune o privire mai atentă asupra acestor practici democratice, a modului cum s-au desfăşurat acestea în istoria naţională măcar după 1866, anul instaurării dinastiei străine. O primă remarcă, privind presa acelor vremuri şi până la instaurarea regimului comunist, niciodată nu au lipsit acuzaţiile Opoziţiei că Puterea nu ar fi fraudat alegerile. În jumătatea de secol comunistă nu a existat Opoziţie. Cel puţin până în momentul 1989 putem să mergem pe ideea, demonstrată istoric, că alegerile au fost falsificate.

O problemă „monarhică”

Cu toate că poate părea ciudat, marea problemă a funcţionării sistemului constituţional din România în perioada 1866-1938 a fost chiar monarhia. Practic toţi suveranii României din această perioadă au numit guvernele fără ca acestea să fie o expresie a unei majorităţi parlamentare bazate pe vot, aşa cum era el cenzitar sau universal. Din nefericire, când în prezent puterea executivă încearcă să îşi subjuge puterea legislativă nu este o practică tocmai nouă, în perioada monarhiei România a avut guverne care nu erau expresia Parlamentului, ci lucrurile stăteau exact invers. Ca să fim mai exacţi, în România timp de decenii alegerile nu au avut decât rolul să ratifice „mutările” Regalităţii, nimic democratic în această practică. Regele Carol I îşi justifica această decizie într-o scrisoare dată la 15/27 martie 1892: „Pe viitor va trebui să conteze mai mult voinţa suveranului, căci nu putem permite să fim conduşi de vreo clică.” şi într-o alta din 12/25 iunie 1901: „Sistemul parlamentar s-a perimat şi ar trebui înlăturat, dacă s-ar putea găsi altceva pentru control”. Să reţinem doar că nu doar Carol I a abuzat de dreptul constituţional de a dizolva Parlamentul şi de a organiza alegeri „libere”, Ferdinand şi Carol II au păstrat aceleaşi obiceiuri.

Preluarea puterii

În cele ce urmează o să vă prezentăm câteva lucruri care ar putea să vă sune cunoscut şi în prezent. Astfel, prima etapă la înlocuirea unui guvern de către rege era înlocuirea administraţiei vechi de la funcţionari şi magistraţi la inspectori şi revizori şcolari, doar armata şi CFR-ul scăpând de epurare. Chiar I.L. Caragiale are un text unde spune că erau înlocuiţi „de la prefecţi şi secretari generali de ministere până la cel din urmă agent de poliţie şi până la moaşa de mahala”. Cei care determinau schimbarea erau funcţionarii, presa vremii remarcând în 1911 că „centrul mecanismului nostru electoral îl formează funcţionarii. Prin numărul lor, ei formează cea mai importantă cetăţuie electorală”. Omul poltic P.P. Carp a avut o frază care a rămas celebră: „românul se naşte bursier, trăieşte funcţionar şi moare pensionar”. Această remarcă privind numărul prea mare de funcţionari, de bugetari cum spun în prezent voci contemporane, era confirmată şi de Nicolae Iorga: „România avea fără îndoială prea mulţi funcţionari, jumătate dintre dânşii cu desăvârşire inutili.

Manual de falsificare a alegerilor

Presa vremii, indiferent de culoare, considera încă din acele vremuri că principala vină o purta „amestecul puterii executive în alegerea deputaţilor, senatorilor, primarilor şi consiliilor judeţene şi comunale”. De fapt, Guvernul avea la dispoziţie cel puţin două categorii de metode şi mijloace pentru a-şi impune voinţa electorală, după cum am văzut cu asentimentul Monarhiei: pozitive(mită, promisiuni, favoruri ş.a.) şi negative(intimidări, teroare şi violenţă, descurajarea participării la vot ş.a.). La acestea se adăuga şi încă mai contează, dacă ne luăm după declaraţiile unor politicieni contemporani, cine şi cum număra voturile, adică „nu contează cine votează, cine numără voturile are rolul decisiv”.