Bisericile de lemn sunt parte componentă a artei populare româneşti, expresie a tradiţiilor arhitecturale ancestrale ale poporului român, o continuitate a artei construcţiilor în lemn în arta bisericească. Planul acestora este de tip navă, asemănător caselor ţărăneşti, cu frumoase decoraţiuni geometrice, săpate în lemnul stâlpilor de susţinere, în cerdac, pe brâiele ce înconjoară corpul unora din aceste minunate construcţii sau pe uşile lor. Unele îşi înalţă sveltă spre cer turla, în vârf de săgeată, asemănătoare cu imensitatea catedralelor gotice occidentale, sau cu alura unor simple case ţărăneşti.
Bisericile din lemn au fost înălţate din Maramureş până în Oltenia, o parte din ele rezistând timpului până în zilele noastre. În 1918 existau 1440 biserici de lemn, din care 650 în Banat şi Transilvania, 490 în Oltenia şi Muntenia şi 300 în Moldova, iar în zilele noastre numărul lor este de 1276. Astfel, în Oltenia, se mai cunosc 142 de biserici de lemn, cele mai cunoscute fiind cele din : Socoteni-Gorj, Curtişoara-Gorj, Olăneşti-Vâlcea. Astfel de construcţii sunt întâlnite peste tot, în Europa: bisericile din Urnes-Norvegia numite stavkirke (biserici de stâlpi), în Suedia, sau complexul Kiji Pogost-Karelia din Rusia.
Valoarea artistică constă în elementele specifice ale acestora : îmbinarea cu măiestrie a bârnelor de lemn, finisarea lor, turla maiestuoasă, decorurile exterioare (crucea, brâul, motivele geometrice), absenţa temeliei îngropate. În arta şi arhitectura religioasă a Gorjului, bisericile de lemn mărturisesc cel mai bine existenţa unei vechi civilizaţii a lemnului cu rădăcini adânci în trecut. Astfel, în Gorj se mai păstrează în prezent 119 biserici de lemn, fiind judeţul cu cele mai multe astfel de clădiri de patrimoniu, aparţinând secolelor XVII-XIX. Specific acestor construcţii de lemn gorjeneşti, este aşezarea temeliei direct pe pământ, absenţa turlei-clopotniţă pe pronaos, prezenţa unui perete plin între pronaos şi naos, precum şi lipsa unor pisanii care să aducă dovezi cu privire la istoricul lor. Acoperişul avea învelitoarea din şiţă material lemnos bătut într-o tehnică anume, cu ajutorul cuielor de lemn. De asemenea, ctitorii lor sunt oameni de diverse categorii, de la boieri, clerici, la simpli moşneni. Erau construite pe dealuri şi coline înalte sau pe văi greu accesibile.
Călătorule , ca să ajungi la Biserica de lemn din localitatea Slăvuţa, fostă comună a judeșului Dolj până în 1965, acum parte a comunei Crușeț din județul Gorj, situată geografic pe Valea Amaradiei între culmile dealurilor Claului și Toiaga, trebuie să apuci pe drumul nordic care porneşte din Craiova și care duce la Târgu-Jiu prin Melineşti, Cruşeţ, Stoina, Târgu-Cărbuneşti şi după ce treci de intersecţia cu Mierea Birnicii, ajungând în satul Cruşeţ (reşedinţa comunală) te laşi în dreapta, treci podul peste râul Amaradia, întâlneşti o intersecţie, iar în dreapta se lasă drumul care duce la Slăvuţa, până aproape se afundă mult între dealurile acoperite cu pădure. Dincolo de jumătatea drumului dintre dealuri, ascunsă la loc de linişte deasă, afli lăcaşul închinat Sfintei Maria, cu hramul Intrarea în Biserică, aşezată între dealuri, la loc ferit şi străjuit de păduri seculare. În jurul Bisericii de lemn se grupează istoria locuitorilor satului Slăvuţa cătunul Socoteni, aducând aminte că în anul 1684 voievod al Ţării Româneşti Muntenia era Şerban Cantacuzino. Biserica este o ctitorie a boierului Matei Socoteanu și locuitorilor din acea vreme a anilor 1683-1684, pe moșia Socoteni, a boierului Dincă Zătreanu, în cimitirul satului, într-un loc de o frumuseţe aparte, pe lângă care curge pârâul Slăvuţei.
Piatra de temelie a fost pusă în anul 1683 iar târnosirea a avut loc în anul 1684, când a fost terminată construcţia. Nu se ştie în ce timp al anului 1684 a fost terminată construcţia, dar se presupune că în luna noiembrie, când Biserica de Lemn de la Slăvuţa a fost închinată Sfintei Maria, dându-i-se hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” 21 noiembrie – fiind şi sărbătoarea cea mai importantă a lunii noiembrie. A fost reparată și zugrăvită ulterior, în anii1857 și 1927. Tot aici, între anii 1994-1997, a fost construită din temelii o biserică de zid având hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, ctitorie a localnicului Ion Rădulescu, preot fiind Ștefan Demostene. Având formă de corabie şi un pridvor deschis, cu pronaos, naos, altar şi îmbinări în coadă de rândunică, cu multe şi felurite torsade şi cruci încântător săpate în lemn, acoperită cu șindrilă horjită, așezată pe o temelie trainică din cărămidă și piatră, biserica face mare cinste geniului arhitectural eclesial românesc şi în mod special celui gorjenesc. Pronaosul, de formă dreptunghiulară, este destul de mic, dar nu cu mult mai mic prin comparaţie cu naosul. Altarul este străpuns doar de o fereastră aidoma celor din naos. El este despărţit de naos printr-un iconostas preţios prin foarte vechile sale icoane împărăteşti, iar chipurile izvodite de meşterul zugrav Anghel se păstrează în bună stare, până azi. În peretele din scânduri de lemn din tinda bisericii au fost săpate adânc, spre veșnică aducere aminte, numele celor trei meşteri.: Drăghici meşter, i Lupul meşter, i Pătru meşter. Biserica din Slăvuţa, construită în mijlocul secolului al XVII-lea, a contribuit determinant la dezvoltarea unui stil arhitectural eclesial propriu, bazat pe cel bizantin, peste care s-au grefat elemente de artă autohtonă, iar chipul strălucitor şi plin de sfinţenie al lui Şerban Cantacuzino, care a fost un om cu mare vocaţie ctitoricească, dăinuie peste veacuri şi aduce mărturie înaintea tuturor despre încununarea ostenelilor săvârşite la Slăvuţa, întru puterea lui Dumnezeu. Biserica prezintă valori documentare și artistice demne de remarcat, fiind una dintre cele mai vechi și mai frumoase biserici de lemn din Oltenia. Structura veche este nealterată și păstrează ferestre bifore originale, dintre puținele care se mai văd la vechile noastre biserici. Se distinge, în mod cu totul deosebit, decorul sculptat la intrare și în pridvor, concurând la faima sculpturii în lemn tradiționale din Gorj. Pisania cu semnăturile de meșteri și datarea din 1683-84 constituie un valoros izvor documentar. Biserica este înscrisă pe noua listă a monumentelor istorice, LMI 2004: GJ-II-m-A-09377.
Biserici în primul deceniu al secolului XX se afla în paragină, dar acest lucru avea să se schimbe începând cu anul 1920 când s-a pus mână de la mână să plătească meşterii, căci lemn era din belşug pe dealurile care înconjoară aşezarea omenească; salvând de la distrugere o frumuseţe de biserică gorjeană din lemn deşi le era mai uşor să construiască o altă biserică din cărămidă sau piatră, aşa cum, de altfel, s-a procedat în aceea perioadă în multe localităţi.
Epitropul Constantin Pârâianu care avea nădejdea de neîncetata purtare de grijă a lui Dumnezeu s-a rugat Sfintei Maria să-i dăruiască încredinţare pentru cele ce va urma şi, neacceptând gândul dispariţiei, întreprinde demersuri la instituţiile competente. .
Vrednicul arhitect al „Comisiunilor Monumentelor”, Gheorghe Referendaru, îi întocmeşte documentaţia de restaurare – compusă din fotografii, desene, relevee şi inclusiv memorii justificative – de o înaltă ţinută ştiinţifică, urmată îndeaproape de şantierul de executare al lucrărilor. Biserica din cătunul Socoteni, în anul 1927, depăşise momentul de răscruce al existenţei sale, şantierul de restaurare săvârşindu-se. După aproximativ 50 de ani de la acest eveniment din 1927, din pricina vitregiei vremurilor şi a umezelii de lângă apă şi dintre păduri, biserica de lemn a intrat într-o nouă stare de paragină fiind închisă cultului o perioadă de timp îndelungată. Acoperişul degradat în proporţie semnificativă a dus la deteriorarea bolţilor şi a unor piese din pereţi.Din iniţiativa enoriaşilor, care în această Biserică au fost botezaţi şi aici s-au cununat, îndrumaţi de preotul paroh din acea vremea, Demosteu Ştefan (1944-2014) şi cu binecuvântarea vrednicului de pomenire, Înalt Preasfinţitul Părinte Nestor Vornicescu, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolitul Olteniei,s-a acoperit biserica cu tablă galvanizată. Lucrările de dulgherie s-au realizat cu ajutorul meşterilor şi al credincioşilor din satul Slăvuţa şi satele vecine: Slăvuţa, Marineşti, Văluţa, Mieluşei, Toiaga, Ulmet, Cruşeţ, Bojinu, Mierea Birnicii, Păişani, Stoina, Baloşeni .Biserica de lemn din Slăvuţa rămâne și astăzi un aşezământ maiestuos şi primitor care împărtăşeşte tuturor din limpezimea credinţei ortodoxe.
În Istoria Bisericii şi al fiecărui neam din fiecare ţară, pronia dumnezeiască rânduieşte oameni prin care să fie împărtăşit duhul de înnoire şi de ridicare nemincinoasă către adevărurile cele veşnice.
Note bibliografice
- Ioana Cristache Panait, Arhitectura de lemn din judeţul Gorj, Editura ARC 2000, Bucureşti, 2011
- 2. Gheorghe Referendaru, Câteva biserici de lemn din Oltenia, Memorii, în BCMI XIX, fasc. 47, 1926
- Radu Creţeanu, Biserici de lemn din Muntenia, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968, p. 6
- Andrei Pănoiu, Contribuţii la cunoaşterea teologiei bisericilor din lemn, Editura Tehnică, București,1977
- Dumitru Bălaşa, Date cu privire la localităţile din Oltenia şi bisericile lor, între anii 1823-1840, în rev. Mitropolia Olteniei , an XXVIII, 1976,nr. 5-6, p. 419
Profesor Claudiu Stancu
