Vlad Maghieru, ultimul reprezentant al ilustrei familii a Magherilor care mai păstrează legătura cu Gorjul, a purtat în ultima perioadă o susţinută corespondenţă cu subsemnatul. Printre observaţiile pertinente referitoare la lucrarea “Moştenirea Magherilor”(2014), carte care a însemnat o contribuţie însemnată din partea dânsului, am reţinut o nouă încercare de autobiografie pe care o să o prezentăm în numerele următoare ale săptămânalului nostru.
Vlad Maghieru nu a rămas dator memoriei familiei, se poate spune că a făcut chiar eforturi foarte mari pentru a păstra și chiar a promova memoria familiei. Reluăm în cele ce urmează câteva dintre destăinuirile sale făcute în exclusivitate pentru săptămânalul ”Vertical”:
”În anul 1966 am reuşit să fiu pensionat. De fapt, nu am vrut să servesc ca şi coadă de topor a regimului comunist în exploatarea ţăranilor.
În anul 1969 am căutat satul Vidra, comuna Vârfuri, judeţul Arad, satul din care au plecat strămoşii Mag(h)eri. Acolo am aflat rude îndepărtate, înrudite cu episcopul Andrei Mageru al Aradului, dar aceştia nu m-au primit…În schimb, m-a primit fierarul Petru Mager care muncea toată ziua şi avea o inimă deschisă. Casa lui era pe un vârf de deal rotunjit plantat cu o livadă de meri din care puteam mânca cât doream. Am reţinut biserica veche de lemn, construită de Horia, constructor de biserici(monument istoric). Am trecut şi prin Vidra lui Avram Iancu şi am vizitat casa în care s-a născut eroul.
În 1975 m-a căutat prof. dr. N. Bărbulescu din Bucureşti pentru date în legătură cu fizicianul Ion Magheru, în vederea unei comunicări în secţia ştiinţifică a Academiei Române. Am fost prezent la comunicare fiind invitat, ascultând cu mare atenţie. Comunicarea a fost publicată în revista FORUM, nr. 12, din 1977. În acelaşi an a apărut şi articolul „Maghierii” semnat de Paul Cernovodeanu, în revista „Magazin istoric”, nr. 9.
În 1978, la 40 de ani de la decesul lui Ion Magheru, am început să colaborez cu domnul Paul Cernovodeanu prin 30 de scrisori în care m-am străduit să fac o treabă bună. Istoricul Cenovodeanu a lucrat cu multă pasiune la Cronica Magherilor, subiectul l-a ales din proprie iniţiativă, lucrând vreo cinci ani, cercetând arhiva voluminoasă a familiei, păstrată 30 de ani în casa Magheru din Timişoara. Autorul cărţii m-a propus drept co-autor, fapt ce nu s-a concretizat datorită propunerii mătuşii mele, dr. Alice Magheru din Bucureşti, fapt care m-a îndurerat mult.
Cu istoricul Nestorescu Bălceşti am călătorit la Râmnicu Vâlcea, la Complexul Muzeistic „General Gheorghe Magheru” şi la Muzeul „Nicolae Bălcescu” din Bălceşti. În anul 2001 familia Popazu Costel şi Lina din satul Cojani, au pornit la Timişoara să ne găsească pentru că nu au mai putut răbda pe vecinii lor acaparatori ai pământurilor Magherilor. I-am crezut şi legătura sufletească s-a stabilit imediat şi peste zece zile am pornit spre Cojani. De atunci vin în fiecare an la inimoasa familie Popazu care mă primeşte cu toată căldura sufletească şi toată înţelegerea ei. Au urmat drumuri nenumărate în oraşul Tg-Cărbuneşti la Primărie, la Târgu-Jiu, pentru primirea drepturilor noastre moştenite. Am întâmpinat greutăţi de adaptare dar le-am învins.”
Despre memoria lui Ion Maghieru
Până în anul 2005 când a publicat o carte destinată memoriei tatălui său, Vlad Maghieru a traversat o perioadă de căutări. Iată ce își amintește: ”În 1999 a apărut Enciclopedia României scrisă de regretatul istoric Lucian Predescu. Căutând indicativul „Maghieru” am constatat un spaţiu mai mare acordat profesorului Ion Maghieru, comparativ cu generalul Maghieru, bunicul său. Am primit un şoc care m-a scos din cercul vicios în care mă învârteam de ani de zile, începând din nou biografia tatălui meu. Mama văzându-mă, chiar mi-a zis: n-ai să termini niciodată! Şi mă întrebam dacă nu cumva are mama dreptate. În Enciclopedie nu scria nimic despre activitatea pedagogică. Această constatare mi-a adus lumină şi am ştiut că trebuie să mă axez pe latura educativă a tatălui meu. Am „întrebat” biblioteca sa căutând în cărţile de pedagogie care aveau sublinieri făcute de Ion Magheru şi aveau şi anul scris de el pe prima pagină.
Aşa am putut descoperi rostul luptei profesorului-pentru educarea de caractere româneşti-prin şcoala muncii cinstite (care singură formează caracterul). Astfel, crescut fără educaţie, am reuşit să-mi fac educaţia ca şi cum tatăl meu ar fi fost prezent. Datoria ce-mi revine în continuare este să aşez în lumină pe apostolul educaţiei de caractere, flacăra conştiinţei, eroul pe plan moral-spiritual care a fost Ion Magheru, un erou necunoscut.” (Va urma)
