Cerna vuieşte sălbatic prin locuri neîmblânzite şi adânc de codru des. Să ajungi acolo, e aşa de rară acea mângâiere de peisaj! Să-i asculţi pe bătrâni povestindu-ţi despre drumuri cu mioare spre pajişti din Bulzu, Olanu, Stâna Mare şi alţi munţi din această fermecătoare deschidere a lanţului carpatic, ce privilegiu!
Despre idile din susur de dor, înfiripate prin poiene şi padini cu brazi zvelţi şi tineri. Despre dimineţile cu flori de soare în obraji, risipite pe văi cu păduri primitoare, cu miresme presărate pe poteci de paşii tăcuţi ai vântului blând, scăpat dinspre creste cuibărite-n cer.
Poveşti de pe Valea Cernei
Potecile atinse de taina iubirii lor şi lăstărişurile încărcate cu şoapte de suflet au fost acoperite de lacul înălţat pe vale. În acea neînţeleasă răscolire a naturii, au rămas pe vatra din adâncuri multe din minunile Cernei. Trilurile păsărilor din luminişuri. Şipotul izvoarelor cristaline. Turmele şi sunetul tălăngilor din umblet de văi. Goana cerbilor înaripaţi din desişuri de codru. Coarnele lor, încununate cu stelele nopţilor senine, se mai oglindesc arareori în luciul apelor strunite de iscusinţa tehnicienilor experimentaţi să smulgă mirajul luminii din apele Cernei. Au venit hotărâţi să supună munţii, au frânt văile şi-au înălţat baraje, au răpit cerului stelele, să le aprindă-n undă de hidrocentrală. Apoi şi-au strâns mulţumiţi mâinile şi au plecat spre alte zări, să învingă iar munţii!
Dincolo de genunile din Corcoaia şi Olanul, resemnată, Cerna plânge de atâta zbucium şi se lasă la vale murmurând vlăguită pe firul răscolit al văii înguste şi înalte. Hohotul ei se îneacă în lacul din Valea lui Iovan, unde barajul închide fără milă toate iubirile şi dorurile munţilor, toate durerile şi jertfele care au zidit minunea.
Să priveşti barajul uriaş! Câtă măreţie! Mult mister şi câtă nostalgie! Peste faţa lacului, poţi desluşi acea misterioasă îngemănare de amintiri şi fapte de viaţă ce-au purtat trăirile şi iubirile între porţi de val şi vis de zbor, între fascinaţia firului de iarbă şi cerul de dincolo de zborul vulturilor.
Undeva, foarte departe, prin glasul amintirilor, se aud doiniri din fluier, hăulitul băciţelor şi ecouri din chiotul ciobanilor pripăşiţi prin cetăţile suverane ale munţilor. Toate acestea nu se mai văd. Lacul uriaş a înghiţit totul. Au rămas doar legendele vechi şi s-au născut altele noi. Aici, deasupra Ivanului, muntele trufaş s-a prăbuşit împingând în lac pe Tudor şi Măriuca, doi boboci de fericire abia legaţi de inelul nunţii. Nu-i ajunseseră colosului atâtea nuntiri ale morţii. Trebuia stinsă şi această idilă? Câte Ane au udat cu lacrimi această zidire a Cernei?
În Valea Cernei se povestesc astăzi legendele inginerului Stan Manole, artificierului Tudor Păunescu, familiei Nadia şi Dorin Dugoiaşu, numai câteva dintre atâtea mii de nume care, asociate unor locuri ca Balmezu, Lunca Largă şi Olanu, s-au luptat cu stânca şi apele într-o bătălie care de multe ori a căpătat dimensiunile tragediei pentru a înălţa peste lespezi de piatră lacul înconjurat de privirile nesupuse ale munţilor înalţi.
La confluenţa Iovanului cu Cerna, colţuros şi învins, muntele s-a prăvălit piatră cu piatră în calea apelor. A adunat apoi, în spatele barajului, toate cursurile izvoarelor vijelioase adormindu-le pentru veşnicie la pinten de munte. Fără susur din poveşti, lacul nu şi-a îndepărtat prea mult potecile. Şi azi, spre culmi, se mai poartă fulgurări de suflet. De multe ori dorul se mai ascunde în tainica virginitate a plaiurilor cu brazi şi genţiene.
Lacul se lasă privit de la orice înălţime. Doar crestele sure din Godeanu şi Balmezu, ciucevele chitite între umerii pleşuvi ai munţilor, culmile cu păduri din Păltinei şi Măneasa, vârfurile Şarba şi Oslea, numai acestea au privilegiul să se oglindească pe cerul coborât de ape în obârşia văii de odinioară.
La Cerna, dincolo şi dincoace de fascinaţia şi freamătul izvoarelor, de cântecul munţilor şi al pădurilor pline cu arbori seculari şi de atâtea alte rarităţi ale lumii pământeşti, se poate primeni încă spiritul, într-un peisaj în care frumosul vine mereu dinspre veşnicie, iar natura rămâne simbolul suprem al eternităţii.