Este iulie şi soarele sclipeşte în val de Dunăre. Peste deschideri de ape înspumate de aripile vântului, spre orizont de fluviu, se îndepărtează rând pe rând vapoare, şlepuri, remorchere, şalupe, bărci cu motor şi, ca o amintire, bărci cu vâslaşi. Peste malurile stâncoase, se leagănă arbuşti de liliac, alun şi frasin, în adieri blânde de vară încinsă. Încercăm un popas în istorie, la Mănăstirea Vodiţa, prima ctitorie a călugărului sârb Nicodim pe pământ românesc. Aici, lângă firul unui pârâiaş zvântat de dogoarea anotimpului, trăim clipe adânci de evlavie şi smerenie, ne bucurăm totodată de cuminţenia şi dăruirea cu care se lucrează pentru reîntemeierea acestui străvechi lăcaş al creştinătăţii.
Admirăm podoabele Domnului, ne reculegem în acest loc ocrotit de zei şi după ce ne-am încărcat cu liniştea ancestrală a rugăciunii, pe aceeaşi cale îngustă ce se strecoară printre pâlcuri de frasini obosiţi de arşiţă, revenim spre încercata arhitectură a drumurilor rutier şi feroviar de pe malul stâng al fluviului Danubius. Străbatem apoi poduri şi viaducte cu arcuiri îndrăzneţe peste ape şi văi şi ajungem în noul oraş Orşova, născut la aceeaşi vreme cu lacul de acumulare de la Porţile-de-Fier, aşezare urbană bine rostuită, cu faleză şi zboruri de pescăruşi, egrete, stârci şi alte zburătoare ce-mpânzesc luciul golfului din gura Cernei, aşezare simetric rânduită în blocuri şi căsuţe cochete pe brâul dealurilor molcome ce văluresc spre apus până-n prundul Mehadiei şi cornetele sure ale Mraconiei.
Lăsăm în urmă valsul din unda fluviului şi îmbrăţişarea dintre Carpaţi şi Balcani, care închide în căderi de pante împădurite şi-n leagăn de val albastru somnul veşnic al legendarei insule Adda-Kaleh. Suntem încântaţi pentru câteva momente de grija orşovenilor pentru ordinea din natură şi alegem să urcăm pe drumul ce şerpuieşte agale spre vârf de deal. Trăim apoi minute de contemplaţie în amvonul sacru al Mănăstirii Sfânta Ana, ctitorie zidită aici prin osârdia exclusivă a ziaristului vizionar Pamfil Şeicaru.
Din pridvorul de lemn meşteşugit sub frunte de păduri, peste smochinii încărcaţi de rod, privirile se perindă spre relieful Serbiei vecine, peste întinderea Dunării gânditoare şi plaiurile atinse de secetă, petrecute uşor printre umbre supte de soare pe umeri şi piepturi de dealuri mehedinţene. Era într-o zi a lui Cuptor şi pe cer nu se zărea nicio pală de nor. Briza văii largi a fluviului nostru mângâietor ne răcorea totuşi sufletele încântate de frumuseţea cactuşilor şi policromia florilor din preajma lăcaşului sfânt, minuni ale naturii ocrotite de rigoarea faptei monahale şi binecuvântate de puterea divinităţii.
Picurăm în seraiul amintirilor poate cea mai spectaculoasă vedere panoramică a fluviului împlinită aici, la blânda confluenţă a Cernei cu Dunărea. Coborâm pe muchia versantului şi înaintăm, însoţind drumul apelor, spre staţiunea balneoclimaterică Băile Herculane. Remarcăm din loc în loc aspecte rare ale structurii geologice din frământările de milenii ale reliefului, prezente în roca muntelui, înţelegem spectacolul tăcut al trecerii râului Cerna de la şipotul bulboanelor înspumate la necuvintele luciului de apă şi continuăm călătoria noastră spre ferestrele munţilor. Trecem prin oraşul Topleţ, impresionant prin aglomerarea specifică a locuinţelor, şi după puţină vreme adăstăm chiar în centrul staţiunii. Aici hotărâm să rămânem pentru mai multe zile, sub veghea solemnă a munţilor albi de calcar, a ciudatelor rupturi granitice din trup de munte, cu frunţi stâncoase peste care tronează în solemnitate şi-n rânduri etajate pinul negru de Banat. Aici, lângă apele sacre ale pământului, în iureşul aerului crud al văii şi-n cântecul cristalin al izvoarelor. Aici, unde totul începe cu legenda lui Hercule!
