Aştept un fulg de nea. E decembrie, după solstiţiu, şi nu se face văzut. Se pare că l-am pierdut undeva în adâncimi de vremuri. Nu ştiu pe cine să rog să mi-l aducă înapoi. Iarna nu este acasă, deşi este timpul ei. Zăpezile abia se zăresc în depărtări pe piscurile înalte ale Munţilor Cernei. Aş vrea să o întreb pe mama despre jocul fulgilor de altădată, peste uluca ninsă a vetrei din sat, dar la fereastră nu strălucesc ţurţurii, au îmbobocit ghioceii! Şi ei, tot albi!
Ştiu şi acum, când sunt bunic, că îi spuneam bunicului meu Tătucu şi el îmi umplea copilăria de bucurii. Îl vedeam ca pe un împărat al iernilor înalte, adevărate, când toate potecile se întroieneau de bogăţia nămeţilor, de sănătatea şi plinătatea lor. Tare mult îi plăcea bunicului să răscolească zăpada cu lopata, făcând pârtii spre toate porţile ogrăzii, spre staule şi ţarcuri, spre padini şi vâlcele.
Unde sunt zăpezile de altădată?
Sărbătorile începeau la noi acasă odată cu prima zăpadă coborâtă peste sat, cam la o săptămână după Sfântul Andrei. Când, bunul meu îşi încărcase deja şura cu ferigă uscată pentru pârlitul porcului. Apoi, spre Ignat, îşi chema vecinii şi-i făceau sorocul godaciului adus de la stâna din Micuşa. În fiecare an, ne rumenea şoriciul să-l gustăm, avea grijă, ne făcea minge din vezică pe care noi, copiii din toată Valea Moregilor, o şutuiam prin omăt până o spărgeam. Apoi alta la rând, până le terminam pe toate. După tranşarea găsunului, îşi intra mintenaş în rol bunica, maestră în pregătirea cârnăciorilor. Ne făcea cârnaţi mici, de-i puneam pe mână, după ce-i coboram de la fum. Ea şi mama se îndeletniceau cu prepararea bucatelor din porc, pe care tata le urca în pod, la afumat, într-o rânduială numai de el ştiută.
Cu o zi înaintea Ajunului, Tătucu ne alegea colindele din lăstarii aduşi încă din vară, din alunişul de pe Brusturi. Acolo mergea la păşunat cu vacile şi oile noastre. Cât era ziulica de mare, căuta lemnul, să vadă ce-i de trebuinţă, era meşter iscusit în cioplit, făcea şi tâmplărie. În fiecare iarnă ne încheia din trunchi de fag şi pluguşorul pentru colindat în noaptea de Anul Nou. Brăduţul îl aducea din păduricea aflată în via noastră din Măgurici. Îl împodobeam cu ciucuraşi din lână şi arnici, cu beteală din fire colorate, toarse şi vopsite de bunica. Plugul avea coarne, cuţit şi brăzdar în toată regula, de ara troienele răsucite în drum. Plecam la colindat prin sat cu verişorul meu mai mare, Costel Fofează, şi ne întorceam după miezul nopţii, când se schimbau anii. Îmi amintesc cum bunicul decojea în fâşii lăstarii mai grosuţi, lustruia beţele de colindă până acestea albeau bine şi apoi le afuma în propria coajă şi le dăruia formele de baieră, de semănau cu baierele de la trăistuţele şi săcuiele ce le purtam la spate în piţărăi.
În seara dinaintea Ajunului ne strângeam în cete, mai mult noi, băieţii, şi mergeam din casă în casă cu „Bună dimineaţa!”, să le urăm sătenilor de bine şi sănătate. Colinda era o boată ceva mai lungă şi mult mai subţire decât un toiag, care ne ajuta să sărim peste ogaşele bobotite şi să ne apărăm de câinii aflaţi pe drumul înzăpezit. După vreo două-trei ore de popasuri pe la porţile oamenilor reveneam acasă şi ne împărţeam banii strânşi, cu care ne cumpăram mai târziu cele trebuincioase pentru şcoală. Sătenii ne primeau cu bineţe în tindă sau în odăile calde şi se veseleau de colindul nostru. Erau în tihna lor, ascultau radio sau îşi rostuiau în cuvânt amintirile şi experienţele de viaţă. Numai două televizoare erau la Padeş pe atunci, cu o jumătate de secol în urmă, cine să dijmuiască starea oamenilor? Cine să le împartă timpul, dorinţele?
Ziua de Ajun începea cu larma din Priporul lui Cârjan. Aici se adunau toţi copiii din sat, să plece cu Piţărăii din Padeş. Purtau veşminte de sărbătoare şi erau veseli. Vuia valea de glasurile lor zglobii. Câteva ore, până le venea vătaful, copiii se dădeau cu sania, alunecau pe derdeluş sau pe gheaţa lucie a ogaşului. Mulţi îşi rezemau mâinile în colinde, simbol al trăiniciei casei şi al perenităţii acestui obicei. Fetele îşi povesteau despre ţesăturile puse în războiul de ţesut cu bunicile şi mamele lor. Spre prânz se arăta în vârful priporului Moş Bobei, conducătorul obştei copiilor. Parcă îl văd, ca pe un rege aşteptând cu palmele împreunate peste sceptrul ciomagului său, să dea semnalul de plecare.
Apoi, alaiul copiilor curgea în râuri pe uliţele satului şi nu se sfârşea până după lăsarea serii, cu colindatul ultimului cătun din lunca Apei Negre. În buna orânduială a obiceiului, piţărăii îşi urmau calea, strigând şi urând pe la casele oamenilor. Niciun piţărău nu trecea înaintea vătafului. Era de ajuns simpla ridicare a toiagului şi curajoşii se regrupau în mulţimea organizată. Moş Bobei nu striga la ei, le arăta toroipanul şi îi ogoia cu zâmbetu-i mucalit şi cald. Pe la porţi, copiii erau întâmpinaţi cu fructe, turtă dulce şi colăcei copţi în sobă. Retrăiesc clipa în care şi noi veneam acasă prinşi de frig şi ne înghesuiam repede la căldură în cotul sobei. Apoi număram între fraţi piţărăii, să vedem care are mai mulţi.
În aceeaşi seară rămâneam să aşteptăm „Florile Dalbe”, nu ne culcam devreme! Venea şi ne înveselea banda de lăutari a lui Sabin Argint. Aveau ceva numai al lor aceşti lăutari. Mariţa cânta cu vocea, Marioara cu ţambalul, Gheorghe îi zicea la bas, iar vioara lui Sabin parcă era fermecată. Răsuna toată valea de cântecul lor rar şi admirabil. De fiecare dată, tata îi omenea cu colaci calzi şi ţuică fiartă pe plita încinsă. Mai cântau o horă, două şi plecau din nou, prin ger şi omăt. Ieşeam în tindă să-i ascultăm în alte pridvoare de casă. Şi adormeam abia după ce nu-i mai auzeam, după ce ei se cufundau în calde depărtări din sufletul mare al satului.
Astăzi, mă-nduioşez citind despre legenda lor. Tot mai aştept zborul tăcut al fulgului de nea. Mă-ncearcă dorul pentru iernile de altădată. Tac şi-mi reculeg din memorie amintiri superbe din sărbătorile copilăriei!
