Au fost zile cu nori încărcaţi, nori negri şi grei, care au cernut peste sate şi coline valuri de ninsori curate, genuine, slobozite din înalturile neprihănite ale bolţii. Reporterul a plecat iar la drum…
Aşa intrase decembrie pe uliţele satelor noastre împământenite pe vai şi praguri carpatine, sub cupole de munţi şi păduri albe. S-au prăvălit zăpezile celeste peste lăsătărişuri şi poiene, peste molidişurile din culmi şi tufărişurile din liziere, peste pârâul îngheţat şi arinii singuratici din cotul izvorului, peste grădinile uitate de toamnă, peste pometul şi viile din deal, peste toată panorama satelor înşirate ca o salbă în peisajul inconfundabil al Văii Motrului.
În amintirea iernilor de altădată
Acolo, într-un cuibuşor de ţinut, de mai bine de un deceniu nu îl văzusem aşa de fericit pe Moş Pintilie. Rezemat în bâta lui proverbială, scrijelită din tulpină groasă de corn, mă aştepta în poarta casei sale de la Fântâna Dorului. Îi dau bineţe şi mă bucur de revedere. Din una, din alta, mă bate cu palma pe umăr şi-mi spune cu mulţumire: „Taică, în viaţă să nu-i laşi timp deznădejdii. Niciodată să nu spui adio zăpezilor mari, frumoase şi mântuitoare. Mereu se-ntorc iernile de altădată, iernile adevărate, să purifice pământul, să împrospăteze sufletul şi gândul omului. Dacă mai sunt şi ierni sărace, uscate şi reci sunt de la Dumnezeu! Este bine să fim pregătiţi să le petrecem şi să fim răbdători faţă de suferinţele lor. Iată, ceva s-a întâmplat, s-au aşezat iar în sat zăpezile mari, înalte şi sănătoase! Asta-i bucuria mea, nepoate! S-a întors acasă iarna!”
Am stat mult de vorbă în capătul uliţei cu Taica Pintilie. Era în dimineaţa de Ajun şi piţărăii nu ajunseseră încă în fundătura din Valea Moregilor. Mă desprind cu greu de universul patriarhal al bătrânului plin de farmec şi înţelepciune şi încerc să deschid pârtie prin stratul gros de nea, să ajung la teiul înzăpezit din deal, pentru a admira chipul alb şi liniştit al satului şi uliţele pe care curg copiii până în priporul din vecinătatea vechii biserici, unde este locul de adunare al celor care vor pleca în colindeţi din poartă în poartă, după datina lăsată în file îngălbenite de cronici, de când se ştiu pădeşenii stăpâni pe aceste plaiuri.
Şi-au fost apoi sărbătorile iernii, Crăciunul şi Anul Nou, mai frumoase şi mai promiţătoare ca în anii precedenţi. Au fost zilele în care s-au întâlnit finii cu naşii, nepoţii cu moşii. În ziua de Sfântul Vasile, moaşa îşi ridică nepoţelul la grindă, urându-i ani mulţi şi sănătate: „La mulţi ani să trăieşti,/Până-n grindă să creşti”. Urmează apoi petrecerea în cinstea împlinirii primului an de viaţă, la care participă familiile moşilor şi nepoţilor. De pe masă nu lipsesc sarmalele, piftiile, cârnaţii şi carnea de porc prăjită în tigaie, cozonacul. Se obişnuieşte ca înainte de a se aşeza la masă, în prima zi a anului, ai casei să guste carne de peşte pentru a fi uşori ca peştele peste întregul an.
Şi-a venit iar Boboteaza! Cu zăpezi pe potrivă dar cu ger mai blând decât altădată! Ziua în care fiecare se curăţă de păcatul strămoşesc şi nădăjduieşte ca prin credinţă şi faptele lui va dobândi mântuirea. În această zi se purifică apele de forţele răului, prin sfinţire. Se reaşază lucrurile în case, vine preotul cu botezul, sătenii merg la biserică să ia agheasmă, totul se stropeşte cu apă sfinţită pentru a se ocroti de forţele malefice. Marina pregăteşte buchetul de busuioc în jurul unei lumânări mari, îl leagă cu pânză albă în care a pus câteva bobiţe de smirnă şi îl duce la slujba de sfinţire a apei. După sfinţire, la steagul bisericii, buchetul este adus acasă şi este pus la icoană. Îmi aduc aminte cum bunica lua tămâia din acest buchet şi o aprindea când erau semne de furtună şi grindină, dar şi pentru alungarea duhurilor rele din casă şi din preajma noastră. A nins de Bobotează! Pentru un an bogat în roade!
