Roberta Crintea, gorjeanca ce a cucerit Banatul

Solista de muzică populară Roberta Crintea, de la Doina Gorjului, pe care ne-am obişnuit să o vedem pe scenă în opinci, în frumoase costume bănăţene şi cântând cântece autentice de pe Valea Timişului, e născut în inima Târgu Jiului. Dragostea ei pentru muzica bănăţeană şi timbrul grav al vocii, care se potriveşte perfect cu instrumentele de suflat  specifice acestei zone a ţării, ne-a furat-o, oarecum…  Cum s-a întâmplat fenomenul, ne-a dezvăluit într-un interviu în exclusivitate, pe care vi-l prezentăm în continuare.

Reporter: Cu a ajuns bănăţeanca Roberta Crintea să cânte la Doina Gorjului?
Roberta Crintea: De fapt, m-am născut în Târgu  Jiu, dar cel mai mult mă simt legată de satul Bobu, din Scoarţa, unde am crescut, la bunici.  Dacă am ajuns să cânt muzică bănăţeană, e pentru că îmi plăcea, foarte mult, Nicoleta Voica, iar încercând să cânt şi eu prin casă piesele ei, mi-am dat seama că vocea mea se potriveşte foarte bine pentru muzica bănăţeană. La Doina Gorjului sunt solistă din 2006, după ce, câţiva ani am fost colaborator. Mai întâi am ajuns, cu ani în urmă, să cânt la un revelion al Doinei Gorjului, invitată de regretatul Liviu Dafinescu, iar ulterior domnul director  Gheorghe Porumbel a acceptat să reiau colaborarea pe care o începusem cu Doina Gorjului când domnul Dafinescu era director. În 2006 am dat examen, cu specialişti din întreaga ţară şi am câştigat postul. Acum sunt solist profesionist la ansamblul de la Târgu Jiu, care are în repertoriu muzică populară din aproape toate zonele ţării.
R: Cum au reacţionat cei care vă cunoşteau, când aţi hotărât să cântaţi muzică bănăţeană, fiind oltancă de la Gorj?
R.C. Unii m-au privit cu suspiciune, alţii au recunoscut că nu mă înţeleg, dar eu asta mi-am dorit, pentru că am simţit că asta mi se potirveşte, aşa că am mers înainte. Nu mi-a fost deloc uşor, pentru că am fost nevoită să fac mii de drumuri în Banat. Să caut costume tradiţionale, pentru că niciodată nu mă veţi vedea cu un costum comercial, să învăţ cântece tradiţionale… Dar important e că am reuşit.  Faptul că acum cânt muzică bănăţeană în ansamblul de profesionişti de la Gorj eu consider că e cea mai mare realizare a mea. E un vis pe care poate mulţi îl au, dar eu am reuşit să mi-l şi ating.
R: Cum a reacţionat familia?
R.C. Am un soţ extraordinar, care m-a susţinut şi mi-a fost de mare ajutor.  Cel mai important lucru al familiei noastre este cariera mea. Se îngrijeşte de tot ce trebuie, pentru repetiţii, pentru filmări. Consider că fără sprijinul lui nu aş fi reuşit. Sau, mi-ar fi fost foarte greu.
R: Dar dacă aţi fi avut un soţ care nu v-ar fi înţeles?
R.C. Nici nu vreau să mă gândesc la varianta asta. Am avut noroc de la Dumnezeu. Totuşi, dacă s-ar fi întâmplat să fie aşa, aş fi  ales cariera, cu siguranţă. Din fericire, nu e cazul. Am o căsnicie minunată şi un copil superb şi suntem fericiţi toţi trei.
R: Cum aţi ajuns să cântaţi la Revelionul Doinei Goorjului, fapt care v-a marcat cariera?
R.C. Eu cântam în cârciumă de opt ani, iar domnului Dafinescu i-a plăcut, probabil, când m-a auzit cântând.  Pentru mine e un bun câştigat, pentru că atunci când cânţi în cârciumă câştigi o experienţă pe care nu o poate avea solistul care cântă doar pe scenă. Ai de-a face, de multe ori, cu un public rece şi trebuie să înveţi să comunici cu el. E cel mai grteu lucru, să reuşeşti să comunici cu publicul, de asta eu mă bucur că am cântat atâţi ani la local, pentru că acolo m-am şlefuit. În plus de asta, am un repertoriu de peste 400 de piese, din toate zonele ţării, pentru că orice client intră, trebuie să poţi să-i cânţi din zona folclorică din care vine.
R: Aveţi costume deosebit de frumoase, dar diferite de cele gorjeneşti. Cum se numesc piesele?
R.C. : Un element reprezentativ Banatului de câmpie este ceapsa, acel acoperământ al capului folosit în loc de basma sau cârpă. Ea se poartă în Banat din vremuri străvechi. O purtau şi femeile măritate şi fetele şi chiar miresele.  La gât se poartă salba cu bănuţi de aur, pentru că bănăţenii erau oameni bogaţi, aşa că doreau să arate asta, să se fălească.  Cămaşa, sau ia, acolo se numeşte Ciupag, Şorţul din faţă e cotrânţa, iar la spate se pune opregul, acea bandă de material îngustă, din care pleacă şnururi de mătase din diferite culori. Iar în picioare se poartă, la costumul popular, opicile. Toate astea le port cu mare dragoste.
R: Dar cântecele şi costumele gorjeneşti?
R.C. : Cânt şi gorjeneşte. Am şi costume gorjeneşti. Dar dragostea mea rămâne muzica bănăţeană, cea cu care m-am şi făcut remarcată.
R.: La festivaluri aţi participat?
R.C.: Da. Din păcate numai o dată, când eram tânără. Am fost, însă, atât de dezamăgită, pentru că, după cum am considerat eu, nu s-a jurizat corect. Nu am reuşit să trec peste acea deziluzie, aşa că nu m-am mai dus niciodată.
R.: Un gând de final?
R.C.: Se zice că, în carieră, nu trebuie să aştepţi momentul potrivit, pentru că trece altul pe lângă tine, care nu-l aşteaptă.