La 187 de ani de la evenimentele generate de Tudor din Vladimirii Gorjului istoriografia românească pare să aibă o dilemă, dacă a fost sau nu vorba de o revoluţie. Aşa cum subliniază şi autorul textului de mai jos, putem vorbi de Revoluţia de la 1821 fie şi doar datorită faptului că analizăm unul dintre cele mai importante documente programatice din istoria naţională. Intrat într-un con de umbră, Tudor Vladimirescu a fost omul politic care a reuşit să zguduie din temelii societatea românească rămasă încă la nivelul feudalismului şi să pună capăt regimului politic fanariot.
Caracterul revoluţionar al mişcării din 1821 este demonstrat atât de faptul că participanţii proveneau din toate clasele sociale cât şi de documentele care au stat la baza programului său de revendicări politice, sociale şi economice. Elaborate chiar de conducătorul revoluţiei, ele redau într-un limbaj direct, simplu, pe înţelesul celor mulţi şi năpăstuiţi durerea şi setea de dreptate a ţărănimii, în mijlocul căreia s-a născut şi i-a împărtăşit aspiraţiile şi slugerul Tudor din Vladimir.
Proclamaţia izbăvirii
Primul document este Proclamaţia din 23 ianuarie de la Padeş prin care Tudor cheamă sub steagul revoluţiei ,,tot norodul omenesc din Bucureşti şi din celelalte oraşe şi sate ale Ţării Româneşti … veri de ce neam veţi fi’’. El era conştient că abuzurile, corupţia, fiscalitatea excesivă şi tot cortegiul de nedreptăţi pe care fanarioţii le împământeniseră vreme de un secol, nu puteau fi eliminate decât printr-o mobilizare generală a întregului popor, printr-o ridicare unanimă la arme, ca pe vremea vechilor voievozi. Numai printr-un efort suprem al energiilor vitale ale acestui popor se putea înlătura odiosul regim fanariot şi începe opera de regenerare morală şi instituţională a ţării.
Stilul Proclamaţiei este limpede, scurt, direct, fără înflorituri stilistice, dar tocmai acestă simplitate a discusului relevă calităţile de orator ale lui Tudor Vladimirescu izvorâte din experinţa sa de viaţă şi din contactul nemijlocit cu ţăranii, cărora li se adresează. Vorbele sale, care descriu situaţia dramatică a ţării, pătrund în sufletul ţăranului ca o rază de speranţă şi îi fac pe mulţi să alerge sub steagul ,,Domnului Tudor’’: ,,Nici o pravilă nu opreşte pre om de a întâmpina răul cu rău. Şarpele când îţi iasă înainte, dai cu ciomagul de-l loveşte, ca să-ţi aperi viaţa, care de multe ori ni să primejduieşte din muşcătura sa. Dar pre balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericeşti cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până să le fim robi?’’.
Război celor bogaţi şi vinovaţi
Această veritabilă declaraţie de război adresată tuturor celor care aduseseră ţara în situaţia jalnică în care se găsea, reprezintă momentul în care pandurul Tudor îmbracă ,,cămaşa morţii’’, hotărât să schimbe starea de lucruri din Ţara Românească, chiar dacă acest lucru îl va costa propria viaţă. Comparaţia clasei conducătoare parazitare cu şarpele şi balaurii ,,care ne înghit de vii’’ este semnificativă în privinţa sentimentelor pe care le nutreşte slugerul din Vladimir faţă de toţi aceia care îşi asupresc semenii şi nu şi-au primit încă pedeapsa meritată. El nu se sfieşte să-i atace şi pe reprezentanţii clerului înalt, care uitând de misiunea apostolică şi de frica de Dumnezeu, participă la spolierea ţăranilor şi adună averi impresionante. La prima vedere limbajul său pare de o violenţă extremă, dar el nu face decât să dea glas disperării unui popor întreg, a cărui răbdare a ajuns la limită.
Nedreptăţile şi greutăţile pe care le-a înfruntat de-a lungul vieţii nu i-au zdruncinat lui Tudor credinţa în judecătorul suprem: ,,Dacă răul nu este primit lui Dumnăzău, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac înaintea lui Dumnăzău. Că bun este Dumnăzău şi ca să ne asemănăm lui trebuie să facem bine”. Credinţa în Cel de Sus este caracteristică ţăranului român şi Tudor, convins de justeţea faptei sale, nu ezită să-şi justifice acţiunea prin învăţăturile biblice pentru a-i convinge pe cei care ezită de a veni sub steagul său : „ Veniţi dar fraţilor cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine. Şi ca să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni’’.
Experienţa militară, dobândită în războiul ruso-turc din 1806-1812, în urma căruia a fost avansat locotenent şi decorat cu ordinul ,,Sf. Vladimir”, îi dictează impunerea unei discipline de fier pandurilor săi, cărora le interzice ,,să se atingă de un grăunţi, de binele sau de casa vreunui neguţător, oroşan sau ţăran” în afară de ,,averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri”. Aceasta relevă dorinţa lui Tudor de a transforma ,,Adunarea norodului” într-o veritabilă armată, ca o garanţie a succesului revoluţiei şi expresie a aspiraţiilor sale de justiţie socială, care răbufnesc într-un apel patetic : ,,Că ne ajunge, fraţilor atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au mai uscat”.
Alte documente programatice
Cel mai important document programatic al Revoluţiei lui Tudor, cunoscut din februarie 1821 este “Cererile norodului românesc”, act care cuprinde principiile de bază ale unei noi ordini sociale.
Se cerea desfiinţarea privilegiilor boierimii şi obligaţia domnitorului numit de către Imperiul Otoman de a respecta vointa tuturor celor pe care îi conduce; accesul la funcţii în stat trebuia să se facă doar pe bază de merite; se cerea o largă reformă în domeniul justitiei, administratiei, şcolii, armatei (prin înfiinţarea unei armate permanente); se solicita desfiinţarea vămilor interne. Nu a fost cerută împroprietărirea ţăranilor cu pământ şi desfiinţarea definitivă a obligaţiilor acestora faţă de boieri, se spune că din raţiuni strategice.
