Dacă învăţământul public urban a fost stabilit prin Regulamentul şcoalelor din 1833, învăţământul din lumea satelor a rămas doar sub iniţiativă particulară. În mediul rural sătenii din Gorj au întreţinut multe şcoli pe cheltuială proprie. Mult mai târziu, în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, lucrurile se vor schimba din acest punct de vedere.
Despre iniţiativa particulară aflăm dintr-un raport al Ocârmuirii judeţului Gorj către Departamentul Trebilor din Lăuntru unde se spune că în 1835 existau 26 de şcoli săteşti şi una orăşenească, toate particulare, totalizând 327 şcolari. Abia în 1838, bizuindu-se pe legea de organizare a seminariilor din 1834 – care prevedea pentru cântăreţii bisericilor obligaţia de a-i învăţa pe copiii satelor „carte şi cântări” –, Departamentul Trebilor din Lăuntru prin intermediul Eforiei pune bazele învăţământului rural. Lipsa de învăţători a făcut ca la începutul anului 1838 ocârmuitorii judeţelor şi profesorii şcolilor naţionale să primească instrucţiuni privind recrutarea viitorilor dascăli – fii de preoţi, ţârcovnici, grămătici şi fii de ţărani clăcaşi – pentru şcolile rurale. Aceşti candidaţi la învăţători trebuiau să fie instruiţi pentru perioade scurte (circa 2 luni) pe lângă şcolile naţionale din oraşele reşedinţă de judeţ.
Învăţământul rural la începuturi
Între anii 1838-1845, Şcoala Normală a reuşit să pregătească învăţători pentru 177 şcoli rurale. Un învăţător de sat, în 1838, „ca să dobândească acest titlu, trebuia să ştie a ceti slobod, a scrie frumos şi desluşit, a fi deprins cu lucrările aritmeticii, câte se cer pentru trebuinţele de toate zilele de căsnicie, să aibă cunoştinţe pentru căutarea vitelor la boale şi oricare asemenea învăţături folositoare locuitorilor ţărani”. Pentru munca lui primea 2 lei pe an de la fiecare sătean, unul la 23 aprilie şi altul la 26 octombrie, 2 kg de bucate sau 800 ocale de porumb din magazia de rezervă a statului.
În 1842 funcţionau 92 de şcoli în tot judeţul. Dintr-un tabel intitulat „Starea morală a şcoalelor din judeţul Gorj la 27 iulie 1848” avem o situaţie la nivelul Plasei Jiu unde se încadra cea mai mare parte din localităţile zonei Băleşti. Astfel, în Plasa Jiu erau 44 de sate cu 4187 de familii şi doar 31 de şcoli. Dintr-un total de 1476 de băieţi, doar 603 mergeau la şcoală. Din cele 932 de fete, niciuna nu urma şcoala.
Învăţământul la Ceauru, odinioară
Despre Şcoala Generală Ceauru avem amănunte dintr-un manuscris al învăţătorului Vasile Bretoiu, fost director al şcolii în perioada interbelică:
„O clădire, aşezată pe locul numit Oborul Împărătesc, denumire din timpul lui Kiseleff, clădire din lemn, acoperită cu şindrilă, fără temelie, numai aşezată pe nişte bârne groase direct pe pământ. Peste tot era lipită cu pământ, nepardosită, cu trei ferestre în sala de prelegeri. Localul era împărţit în două camere. Sala de prelegeri: 5-4 metri şi «Iatacul», cum i se zicea, 4-2 metri. În timpul când învăţam eu, între ani 1900-1905, localul era ruinat şi ameninţa să cadă din zi în zi. Nu pot trece mai departe până nu lămuresc pe cetitor, de ce am scris iatacul cu literă mare şi între semnele citării! Să ştie procesul psihologic al fiecărui ins ce se petrece în minte şi în inimă (Johan Loke) la răscolirea subconştientului, că imediat trebuie să reproducă întocmai pentru ceea ce a căpătat idei clare (percepţii). Tot aşa şi în mine, cu ocazia aceasta, vreau «să vorbesc» ceva despre faimosul «Iatac». Cred, când s-a construit şcoala, că acest iatac, şi după spusele lui moş Gheorghe servea loc de odihnă învăţăceilor cari nu ascultau pe dascăl. Eu ştiu că servitorul, ţiganul, Matei Şerban ne făcea focul din iatac şi încălzea şi soba din clasă. Până la venirea „dascălului” căci aşa îi ziceau domnului învăţător, moştenite de la cei dinaintea noastră, moş Matei făcea el ascultări, la cei cari ne duceam să ne încălzim la foc, vreo coajă de turtă pe jeraticul purpuriu. Şi ne întreba moş Matei despre multe lucruri „ce auzea şi el de la învăţător” când explica la clasele înaintate. Noi, cei mici rămâneam cu turta în gură ascultând pe moş Matei, când ne povestea din viaţa lui, mai ales din timpul: „Ocupaţiei Ruseşti”, „Revelia de la 1848”, „Ciuma lui Caragea”, aceasta o ştia el de la bunicul lui Niţă Şerban, fost prim-vizitiu la trăsura stareţului Mânăstirii Tismana 1805-1830. În mintea mea păstrez cât voi trăi amintirile faimosului iatac.
Copiii din satul Tămăşeşti, cari urmau tot la şcoala Ceauru, veneau cu mâncare la ei, cari, pe acea vreme nu se făcea cursuri cu ora ci cu soarele.
Intram în clasă în răsărit de soare şi plecam când apunea soarele, bineînţeles, cu respectarea timpului mesei şi recreaţiilor. În iatac, tămăşeştii îşi frigeau vreo jumară de carne, cârnaţi etc. pe când noi cei din Ceauru plecam acasă să mâncăm.
Câte unul mai vesel şi zburdalnic dintre ceaureni „dijmuiau ” pe tămăşeşti, în timpul recreaţiei, şi cu jumara friptă… mai mult dată prin cenuşă alergau unii după alţii, cum aleargă puii de găină când găsesc râme pe arătură. Hohote de râs răbufneau în clasă de aveam impresia că se mişcă „cocioaba”. Parcă văd pe „şchiopul” lui Popescu când luase un cârnat fript de la unul, ce-l luase şi acela de la tămăşeşti, cum a vârât cârnatul în sân la sosirea dascălului. Cât i-o fi fript burta lui Şchiopu nu ştiu, dar, la un moment dat dascălul sare de pe scaun parcă el s-ar fi fript, în răbufneala de râs a claselor pentru că Şchiopul începuse să se schincească din cauza frigerii. Multe ghiduşii de acestea nevinovate, copilăreşti se făceau în neuitatul iatac. Uşa de la intrare se închidea aşa de bine, încât nu se putea prinde dihorul, care de multe ori era musafirul nostru, vizitând şi el iatacul, unde, cam obişnuia „muma dăscăliţa” să închidă seara bobocii de raţă. În felul acesta se prezenta vechiul şi întâiul local de şcoală clădit în „Oborul împărătesc” în anul 1872”.