S-au răzvrătit de câteva zile anotimpurile în cetăţile nevăzute ale timpului, luna lui Făurar a cules un pic de căldură din razele soarelui, rătăcind-o peste văi, peste dealuri, peste cărări şi pustietăţi prăpăstioase, de s-au pornit zăpezile pe plâns. Printre luminişuri şi peste frunţi de dealuri domoale, pe întinderi de alb peticit şi zăvoaie părăsite de trilurile păsărilor, lacrimile iernii s-au adunat în şiroiri nărăvaşe care au părăsit ici-colo albiile pâraielor, bulucindu-se dincolo de maluri, până peste drumuri, peste zarişti, peste ogrăzi şi în unele locuri peste casele oamenilor.
Acolo unde sătenii s-au gospodărit din timp, au prevăzut topirea nămeţilor, au curăţat şi au zidit şanţurile pentru şuvoaiele dezlănţuite de dezgheţul neaşteptat, iarna călătoreşte cuminte, hăituită de un nesperat tropot de primăvară în care soarele a mângâiat cu prea multă căldură învelişul zăpezilor.
Zăpezile se duc în amintire
Din loc în loc, peste păduri şi ţarini, răsună vuietul izvoarelor dezmeticite din somnul lung al încremenirii în strânsorile îngheţului. Din vălaiele iernii, uitate pe prundişurile înalte de la marginea satului, vrăbiile jucăuşe-şi sting în taină setea. S-au înfoiat în pene mâţişorii din mugurii sălciilor. Se-aud cântece vesele prin rămuriş. E tot mai aproape primăvara. Undeva, la Padeş, lângă apa Motrului, copiii merg să admire stârcii albi şi cenuşii, lişiţele şi cârdurile de raţe sălbatice pripăşite prin păpurişul dintre bălţi. Până mai acum un an de zile se mândreau cu o barză care a renunţat să mai fie călătoare. Se obişnuise să rămână aici, de paisprezece ierni, straşnică şi solitară, printre furtuni de zăpadă şi şuier de viscol, dar foarte aproape de blândeţea şi sprijinul localnicilor. Împământenise aici primăvara şi-şi aşteapta cu bucurie de Buna Vestire suratele plecate prin ţările calde. Ca şi omul, barza s-a prăpădit. Peisajul lacustru din Valea de Hotare este mai sărac fără zborul ei, copiii din Padeş povestesc şi acum cu plăcere despre barza lor din sat, pe care nu o mai văd de două ierni pe cuibul adus şi rostuit în vârf de stâlp, la răscrucea drumurilor spre uliţa Piriceştilor.
Se aude că Baba Dochia şi-a răsturnat căruţele undeva prin munţii noştri şi-i plină de furie, supărându-se până la nori şi-ntunecând vremea cu înnărăvirile ei. Nu vrea să renunţe la cojoace şi simte că i se topesc potecile, drumeagurile, pârtiile. Se călătoresc zăpezile spre râuri, spre fluvii şi spre mări. Iarna urcă acum spre piscurile înalte din Parâng şi Godeanu. Sunt încă albe şi încărcate căciulile Carpaţilor. Valuri albe de munţi coboară înspre Dunăre. E alb Vârful Păpuşa. Solitare şi încărcate de nea sunt şi Mohoru, Parângul Mare, Straja, Oslea, Frumosu, Piatra Cloşani şi Piatra lui Stan. Acest lanţ de vârfuri, cu năframă de zăpezi încă neveşnicite, veghează ca un zid protector Gorjul, judeţul dăruit de Dumnezeu cu nestemate naturale rămase încă departe de ochiul îndrăgostit de frumosul din peisaj.
Mai la vale, dinlăuntrul pădurilor cu cetină verde, se întrevăd descătuşări de mugur. Suspin de lăstari bate în perdelele luminii. Spectacolul înfrunzirii este în pregătire. Frigul opreşte încă miracolul germinării. Aerul crud şi purificator, plămădit în vuietul codrilor sănătoşi, mângâie lumea satelor ca un gând de înger proteguitor. Prin grădini au început să zburde miei albi şi tuciurii, întinerind turmele şi-nveselind timpul cu glasul lor ingenuu. Pe uliţe mai trec căruţe încărcate cu fân, nutreţ de bun folos între anotimpuri pentru fermierii harnici. La poala dealului, sfredelind păturica zăpezilor plânse, lujeri de ghiocei au scos capşorul alb-verde să zărească primăvara.
Vrând-nevrând, resemnată, iarna se retrage spre locuri mai înalte. Ca nişte damnaţi, munţii încă-i mai poartă straiele. Undeva, la veranda cerului, în Cioclovina, la schit, e multă smerenie. Furişată, pe lângă coloanele de fagi înalţi, iarna se-ntoarce la ceruri. Limpezi şi vorbitoare, zburdă la vale izvoarele. E multă frământare în sufletul pădurii. Dinspre soare-răsare se-aude venind primăvara!