Pe urma… războiului de ţesut păr de capră

Loading

În satul Petreşti, comuna Bărbăteşti, 80% din populaţie se îndeletnicea, cu ani în urmă, cu ţesutul părului de capră, dar acum, abia dacă mai sunt doi-trei bătrâni care să-şi amintească meşteşugul. Doar la muzeul organizat într-o fostă şcoală din sat, care s-a închis pentru că nu mai avea destui copii, am mai găsit o geantă din păr de capră, iar la Gheorghe Andriţa, unul dintre meşterii populari care mai e în viaţă, un preş, o spată şi o talpă.

Gheorghe Andriţa a fost de acord să participe la reconstruirea războiului de ţesut păr de capră

Dar s-o luăm de la începutul poveştii, pe care ne-a spus-o nea Andriţa, în timp ce mângâia cu blândeţe geanta aspră, făurită din păr de capră. Se spune că localnicii au învăţat meşteşugul de la turci, care s-au aşezat la poalele unui deal din apropiere, pe timp de război,  şi au început să ţese păr de capră, pentru a face traiste pentru cai, din care li se dădeau grăunţe.  Cu timpul, turcii au plecat, dar localnicii au deprins meşteşugul şi au rămas cu el: „Bunicii mei făceau genţi din astea, dar fără capac, numai cu o sfoară, care se punea pe după capul calului. Şi veneau negustori din Galaţi, le cumpărau şi le vindeau la armată. Şi ţiganii căldărari comandau foi de cort din păr de capră. Erau bune, că părul aspru nu lăsa apa să treacă prin ele. Apoi, prin 70 deja nu mai lucra nimei, doar că a venit Traian Burtea , preşedintele de la Arta Casnică Tismana, pentru că avea femei care lucrau pentru ei şi, când a văzut genţile din păr de capră a fost încântat. A adus comenzi chiar şi din afara ţării şi a reînviat meşteşugul. Ajunsesem de lucram din nou aproape tot satul. Numai la mine în familie, eu, părinţii şi doi bătrâni, de făceam 4-5000 de genţi pe lună. Am făcut bani frumoşi pe vremea aia. Doar că Burtea, săracu, a murit într-un accident şi iar a pierit meşteşugul, prin 80.

Nu mai sunt războaie
Pentru că n-au mai avut ce să facă cu războiul de ţesut, părinţii lui Gheorghe Andriţa au dat războiul la Muzeul  Satului Astra, din Sibiu, în urmă cu vreo 30 de ani. Bătrânul regretă că nu a fost dat războiul la Curtişoara, la noi în judeţ, dar spune că au dat şi ei cui au cerut: „Acum, nu ştiu ce s-o fi ales de el, pentru că nu l-am mai văzut de atunci. Dacă era la Curtişoara mai speram şi eu să-l mai văd, dart aşa, mai greu.”
Cu toată neîncrederea în posibilitatea de a fi reînviat acest meşteşug, bătrânul, ajuns acum la etatea de 76 de ani, a promis că va sprijini Muzeul Curtişoara şi muzeul din satul său să construiască instalaţii de tors şi războaie, funcţionale, ba chiar să înveţe pe cineva dornic să poată, măcar, să facă demonstraţii. Mai ales că părul de capră se găseşte din belşug. Pentru că localnicii continuă să crească turme de capre, dar părul îl aruncă, pentru că genţile din păr de capră nu mai au căutare, nu mai există nici războaie, nici meşteri care să le facă. Iar ca o ultimă cucerire, cel puţin deocamdată, Gheorghe Andriţa  a donat şi Muzeului Curtişoara ceva: o pătură din păr de capră. Şi e cu atât mai valoroasă, cu cât muzeul Gorjului nu a avut niciodată un produs din această materie primă.