Mult timp, istoricii au fost mai puţin preocupaţi de dimensiunea spaţială a fenomenelor istorice, mulţumindu-se cu studierea în vreme a faptelor pe care pe care le abordau. Astfel, cercetarea apariţiei şi evoluţiei unităţilor teritorial-administrative la sud de Carpaţi prezintă o importanţă deosebită, deoarece contribuie la clarificarea unor probleme ale istoriei poporului român, la aflarea unor aspecte privind structurile administrative şi fiscale care erau în statul feudal Ţara Românească.
Abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea avem contribuţii în această direcţie de la B. P. Haşdeu şi A.D. Xenopol, aceştia explicând, din punct de vedere filologic, originea numelor judeţelor. Ca să reţinem, Haşdeu a fost primul care a încercat să localizeze vechiul judeţ Jaleş, judeţ dispărut după cum aţi aflat din săptămânalul nostru cu altă ocazie, iar Xenopol a considerat că împărţirea Moldovei şi Ţării Româneşti în judeţe şi ţinuturi a fost anterioară descălecării şi că multe din regiunile ce au constituit mai târziu judeţele purtau nume din vremuri mai vechi. De fapt, teoriile enunţate de cei doi, după care hidronimele au stat la baza denumirii unor judeţe, au fost apoi dezvoltate de alţi istorici.
Istoriografia are cuvântul
Unui istoric interbelic, Sabin Oprean, îi datorăm faptul că a continuat teoria cu privire la faptul că majoritatea judeţelor din sudul Carpaţilor şi-au luat denumirea de la numele apelor. El avansa ideea că întinderea judeţelor s-a făcut treptat, de la izvoarele râurilor spre gura de vărsare, deci din zona de munte către câmpie.
Lui Ion Donat îi datorăm o contribuţie importantă în studiul evoluţiei organizării teritorial-administrative medievale. Donat a sprijinit teoria conform căreia judeţele au existat anterior procesului de constituire a statului centralizat arătând că judeţele au fost desfiinţate de domnie atunci când nu mai corespundeau din punct de vedere administrativ. Ion Donat a întocmit o statistică cu numărul satelor şi oraşelor menţionate până la anul 1625 în care a separat localităţile dispărute de localităţile existente încă în prezent.
Cercetarea apariţiei şi evoluţiei judeţelor, până la mijlocul secolului al XVIII-lea, nu poate fi realizată fără studierea documentelor contemporane perioadei studiate. Indicaţii despre satele care se aflau în spaţiul Ţării Româneşti, din secolul al XIV-lea până în secolul al XVIII-lea, sunt întâlnite în aproape toate actele emise de cancelaria domnească.
Informaţii importante privind instituţiile administrative şi fiscale din Oltenia, relatări despre viaţa economică, religioasă şi socială a acestei provincii istorice ne oferă actele administraţiei austriece. Între acestea sunt listele satelor întocmite în anul 1722, în urma conscripţiei ordonată de generalul austriac Damien Hugo Virmond şi situaţiile statistice realizate între anii 1727-1730.
„Istoria Ţării Româneşti” (1290-1690), Letopiseţul Cantacuzinesc, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, „Istoria Ţării Româneşti” şi „Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod(1688-1714) oferă date referitoare la târguri şi târgoveţi, iar în relatările privind perioadele de lupte între pretendenţii la domnie sunt incluse câteodată şi descrieri despre fiscalitate.
În afara scrierilor cu caracter istoric, un preţios izvor de documentare îl constituie hărţile, evident acele hărţi care au ajuns la un nivel ştiinţific destul de ridicat pentru a se pune temei pe conţinutul lor. Realizările cartografice de până la sfârşitul secolului al XVII-lea nu pot fi utilizate deoarece majoritatea acestora nu satisfac din punct de vedere ştiinţific. Din vremea lui Constantin Cantacuzino avem o reprezentare cartografică care indică hotarele ţării şi ale judeţelor, denumirile celor 17 judeţe şi semnalează la Dunăre cele trei kazale-raiale. Sunt însemnate pe hartă 526 de sate, din care 122 în Oltenia, 23 de oraşe şi târguri, reşedinţe mitropolitane şi episcopale şi 73 de mânăstiri. Satele sunt indicate prin două semne, unul pentru satele libere şi altele pentru satele româneşti, 76 la vremea respectivă. De asemenea, sunt trecuţi pe hartă munţii, cu numele lor, cursurile de apă în număr de 132, lacurile şi bălţile, totalizând un număr de circa 700 de denumiri.
Lui Friederich Schwantz, ofiţer în armata austriacă, îi datorăm o hartă completă reprezentând Oltenia. Conducând un corp de ofiţeri el a realizat, pe baza cercetărilor şi informărilor în teren, o hartă a provinciei româneşti şi a marginilor ei. Localităţile, în număr de 1365, sunt repartizate astfel: 869 în Oltenia, 9 în Loviştea, 72 în Muntenia, 228 în Transilvania şi 70 în Banat. Oltenia era împărţită în cinci judeţe bine delimitate, pe hartă fiind trecute şi numele a peste 130 de masive muntoase, culmi şi vârfuri.
Poate cel mai important document cartografic pentru originea localităţilor gorjene îl constituie o hartă rusă descrisă de istoricul Constantin Giurescu, hartă tipărită în 1835 pt toată zona.
Localităţi gorjene, prima atestare
Urmând să revenim în numărul viitor asupra problematicii, menţionăm în cele ce urmează prima atestare documentară a unor aşezări din judeţul nostru. O să amintim doar câteva localităţi ai importante: localitatea Albeni este amintită la 30 iunie 1486; localitatea Arcani la 28 octombrie 1428; localitatea Băleşti la 28 octombrie 1428; localitatea Brădiceni la 30 aprilie 1518; localitatea Câmpu Mare la 31 ianuarie 1496; localitatea Ciuperceni (de Alimpeşti) la 5 ianuarie 1571; localitatea Dăneşti la 12 martie 1540; localitatea Godineşti la 1 iunie 1483; localitatea Jupâneşti la 30 iunie 1486; localitatea Muşeteşti la 1610; localitatea Negomir la 24 decembrie 1593; localitatea Novaci la 9 martie 1502; localitatea Peştişani la 5 august 1451; localitatea Scoarţa la 13 octombrie 1591; localitatea Turburea la 16 iunie 1595 ş.a.