Momentul dificil pentru societăţile şi instituţiile româneşti, generat de criza economică globală, readuce în discuţie modalităţile prin care se poate produce o restructurare eficientă, în sensul adaptării la dificultăţile actuale. Primul impuls al celor responsabili a fost aproape comun după 1990 şi a condus, invariabil, la soluţia disponibilizării de personal, care, deşi aparent a rezolvat problemele, este criticabilă sub mai multe aspecte. În primul rând, disponibilizarea de personal ar trebui să vină după examinarea altor variante de reducere a costurilor într-o unitate economică, sau a cheltuielilor într-o instituţie bugetară. Asta pentru că, în România, se scurg bani „fără număr” pe activităţi cât se poate de inutile societăţilor şi instituţiilor. Iar ca să dau un exemplu, Complexul Energetic Turceni a cheltuit, în mai puţin de un an, peste un sfert din suma economisită cu disponibilizarea a 70 de salariaţi, pe deplasări (a se citi excursii în străinătate).
În al doilea rând, îmbunătăţirea fluxului de numerar al societăţii sau instituţiei printr-un număr de disponibilizări insuficient fundamentate este discutabilă. Asta pentru că sunt necesare, ca o consecinţă, reproiectări ale structurii de personal, care este acompaniată, în sine, de costuri sau, în unele situaţii, se produc chiar perturbări ale activităţii. Iar cel mai concludent exemplu este disponibilizarea necontrolată de la Jilţ, când au plecat acasă o mare parte din mecanicii de locomotivă, iar pe fondul lipsei de personal calificat a avut loc un accident feroviar foarte grav, care a dus la răsturnarea a 13 vagoane cu cărbune.
Nu în ultimul rând, cei care se reped în disponibilizarea de personal, pentru a depăşi momente punctuale de criză, uită un element esenţial: resursa umană este investiţie şi activ al firmei sau instituţiei. Aşa că, fiecare om trimis acasă echivalează cu vânzarea efectivă a unui echipament, instalaţie, agregat, care asigură producţia, veniturile, şi, în final, raţiunea de a fi a unei societăţi sau instituţii.