Comuna Baia de Fier este un loc încărcat de istorie şi tradiţie. Încă de timpuriu dorinţa de a cunoaşte faptele strămoşilor, a istoriei locale, a fost materializată prin realizarea de scriituri, sub diferite forme, printre care prezentăm existenţa într-un dosar din anul 1957, păstrat la Serviciul Judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale în fondul arhivistic „Primăria comunei Baia de Fier”, a unei „monografii”.
În continuare vom prezenta din „monografie”, cu limbajului specific acelor timpuri, date despre climă şi aşezare.
„Datorită aşezării – la poala de munte – are o climă continentală dulce prielnică dezvoltării vieţii omeneşti – cu ierni nu prea geroase şi veri nu prea calde. Cad ploi din abundenţă toamna şi în special primăvara, când apele repezi ale Galbenului şi Olteţului crescînd, îşi înăbuşe furia în malurile abrupte, fără a putea inunda.
Unele inundaţii le fac pîraiele, care s scurg de pe versanţii dealurilor care se pierd în vatra satului, cu ocazia ploilor abundente şi repezi. De regulă, vara plouă foarte puţin şi solul fiind prea permeabil, culturile sufăr de secetă în timpul verii şi nu dau randament. Ploile care cad vara mai totdeauna vin însoţite de furtuni care iarăşi păgubesc culturile şi pomii. Iarna cade zăpadă multă care s topeşte abia către sfîrşitul lunii martie şi începutul lui aprilie. Topirea zăpezii se face lent.
Vînturile, de asemenea, bat foarte neregulat şi, în vatra satului cu o intensitate temperată de dealurile ce o înconjoară şi o adăpostesc. Cele mai frecvente vînturi sunt:
Crivăţul, dispre nord est, care aduce răcoare, ploaie şi zăpadă.
Vîntul mare, dinspre nord vest, care aduce vreme frumoasă.
Austrul/zis de la Cornul Caprei/, dinspre sud vest.
Mai rar bate băltăreţul, dinspre sud est.
Mai frecvent este zefirul de munte, curent sub formă de vînturi uşoare care alternează, noaptea dinspre nord spre sud şi ziua dinspre sud spre nord, după cum aerul se încălzeşte la poala muntelui şi se răcoreşte la vîrful muntelui.
În jurul comunei sunt o serie întreagă de locuri ce desvăluie trecutul istoric al acestei regiuni şi de locui cu adevărat pitoreşti. Astfel, Olteţul, sfredelind lanţul calcaros, a dat naştere la cele mai fermecătoare şi în acelaşi timp cele mai fioroase chei-cheile Olteţului-cu stânci abrupte, care par gata a se prăbuşii la orice privire şi ameţitoare, care nu pot fi străbătute decît de om, cu piciorul, pe o potecă strîmtă, săpată numai în piatră, în stîncă. Cheile Olteţului la nord se pierd în Luncile Olteţului cu poieni încîntătoare. Cheile sunt presărate şi pe o parte şi pe cealaltă cu o mulţime de grote-majoritatea încă necercetate din punct de vedere arheologic-dintre care cea mai de seamă este vechea peşteră Polovragi, de sub care, la nivelul albiei Olteţului iese de sub muntele de calcar, din spre Polovragi, un puternic izvor, cu un debit serios de apă, numit Cerna, care face ca apa Olteţului în timpul iernii să fie mai rece decît celelalte ape iar în timpul iernii să nu îngheţe pe o lungime de 7-8 km. De aceea morile, gaterele şi pivele, cu turbine instalate pe apa Olteţului, în raza acestei comune funcţionează tot timpul iernii fără să îngheţe.
De asemenea, Galbenul a străbătut lanţul calcaros în partea cealaltă, spre vest, dînd naştere la cheile Galbenului-largi- pe unde trece şoseaua comunală ce se strecoară cît mai mult pe valea Galbenului, pînă sub povîrnişul abrupt al munţilor. Aici se află frumoasa şi interesanta peştera numită „Peştera Muierii”, unde în anii 1954-1955 s-au descoperit interesante urme istorice ca: vase de lut şi oseminte de animale deluvice. Într-o galerie puţin accesibilă a acestei peşteri s-au găsit oase pietrificate de urşi. Toate acestea au îmbogăţit istoria şi muzeele patriei noastre. Frumuseţea acestei peşteri – despre care sa scris foarte puţin – a trecut de mult graniţele comunei şi este vizitată de mulţii turişti şi oameni de ştiinţă.
Între Olteţ şi Galbenu, toate înălţimile amintite mai sus oferă ochiului priveliştei încântătoare, putîndu-se surprinde cu privirea spre sud pînă la depărtări de zeci de km.
Comuna este străbătută de o reţea bogată de drumuri şi şosele pietruite, însă, în majoritate, sunt puţin practicabile din cauza pantelor repezi pe care urcă. Mai însemnate sunt:
-Şoseaua ce trece prin cheile Galbenului, şi merge spre sud, coborînd uşor, spre satul Poenari, unde se pierde în şoseaua naţională Tg-Jiu-Rm. Vîlcea, şi
-Şoseaua Curtişoara-Polovragi, care străbate comuna de la vest spre est, urcînd şi coborînd toate pantele pîrîului Cernăzoara şi rîurilor Galbenu şi Olteţul. Aceste două şosele sunt bine pietruite cu piatră de calcar, şi întreţinute, practicabile tot timpul anului.
Celelalte drumuri şi uliţe ce duc la aşezările omeneşti aşa de risipite sînt mai puţin practicabile – mai puţin pietruite şi întreţinute.” (Va urma)
Cristina Vasiloiu