Cu ceva timp în urmă, scriam reportajul „Viață de miner”. Acum, scriu cu tristețe, despre moartea în mină. Indiferent că e vorba despre minerul care a murit prins de bandă în aceste zile la Roșiuța, sau despre minerii morți la Cariera Peșteana, în subteran la Schela, sau la Livezeni, sau în alte subterane și cariere. O viață și o moarte greu de închipuit pentru cine stă pe asfalt sau la birou. Nu uit cizmele ce mi s-au îngropat până la glezne în noroi, iarna, la Roșiuța, sau cărbunele ce se desprindea și cădea din tavanul abatajului la Tehomir, asta numai așa, că am fost în vizită. Darămite să fi miner și să stai în asemenea condiții 6-8 ore pe zi. De fapt, să muncești. Le-am povestit atunci minerilor că, cu toată vitejia mea de om de teren, nu mai trec prin subteran nici în vizită. Și i-am rugat să-mi dea o bucată de cărbune să o am ca amintire. Și, de câte ori o șterg de praf îmi amintesc cum am înghețat de frică, la gândul că tot muntele de deasupra mea s-ar putea prăvăli peste mine într-o clipă și m-ar strivi cum strivește cu călcâiul un uriaș o furnică. De atunci, am tot respectul pentru oamenii care lucrează în mină și, în același timp, îi detest pe cei care nu se îngrijesc ca ei să aibă asigurată protecția muncii așa cum trebuie, pe cei care se gândesc mai mult la economii decât la viețile oamenilor. Omul care a murit zilele trecute avea 54 de ani și lucra la Roșiuța din 1973. 54 de ani e o vârstă mult prea înaintată pentru un om care lucrează la înălțime, în frig. Ce contează, însă, pentru domnii cu cravată violet sau de alte culori, ce picotesc în băncile Parlamentului? Ce contează o viață de miner… sau o moarte de miner, pentru niște guvernanți sau niște finanțiști care gândesc totul în bani, nu în vieți de oameni? Oameni care aduc cu sudoarea lor cărbunele la suprafață, ca să avem noi căldură și lumină. Oameni care scormonesc în măruntaiele pământului și ies de acolo cu plămânii plini de un praf negru, care scuipă noroi de cărbune, care mor prea devreme răpuși de o boală profesională, sau, și mai dureros, ies din șut în cearșaful morții, scoși de salvatorii minieri ca niște trofee. Ai căror neveste și copii se pot bucura, dacă putem spune asta, că-i pot îngropa creștinește. Păcat, păcat, de sângele vărsat… Păcat de viața lor în întuneric sau în groapa carierei, cocoțați pe utilaje gigantice sau pe combina din fundul pământului, o viață atât de zbuciumată și atât de prost plătită. Urmată de o moarte stupidă, cauzată de greșeli omenești, sau de echipament uzat, sau de aparate defecte, sau de destinul de multe ori vitreg.
Mineritul e un domeniu de activitate îngrozitor. Un loc în care băga Ceaușescu toți golanii ce stăteau fără serviciu. Un loc de exterminare, în care, însă, acum mulți ar vrea să muncească, pentru că deasupra, pe pământ, nu mai prea sunt locuri de muncă. Iar cei care ajung în fundul pământului, se mulțumesc că pot aduce o pâine pe masa copiilor și nu mai spun că nu au condiții, că își riscă viața… Nu mai spun nimic. Și, uneori, ies de acolo cu picioarele înainte, pentru că au acceptat și au tăcut…
