Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Şcoala » MEMORIE Învățătorul Toma Becherete, în amintirea urmașilor

MEMORIE Învățătorul Toma Becherete, în amintirea urmașilor

Submitted by on 16 February 2019articol citit de 592 ori | No Comment

 

La sfârșitul acestei săptămâni s-a desfășurat prima ediție a Simpozionului Județean TOMA BECHERETE. DASCĂLI ȘI DESTINE ÎN SLUJBA ȘCOLII ROMÂNEȘTI. Organizatorii,  Asociaţia cultural-istorică „Dumitru și Maria Pleniceanu”, în parteneriat cu Școala Gimnazială Nr. 7, structură a Colegiului Auto „Traian Vuia” din Târgu-Jiu, au beneficiat de sprijinul Inspectoratului Școlar Județean Gorj, Asociației Detecții Gorj și Asociației Naționale Cultul Eroilor ”Regina Maria”.

 

Prima ediție a Simpozionului Județean ”Toma Becherete, dascăli și destine în slujba școlii românești” a adunat 89 de comunicări din toată țara și a redus în atenția publică personalitatea învățătorului care a slujit mulți ani școala din Vădeni. O mențiune specială pentru profesorul Andrei Popete-Pătrașcu-președintele Asociației Cultural-Istorice ”Dumitru și Maria Pleniceanu”-căruia îi datorăm acest demers care se va finaliza cu o manifestare anuală și editarea unui volum cu toate lucrările prezentate.

 

Amintirea lui Toma Becherete

Cel mai emoționant moment al manifestării a fost legat de invocarea  personalității lui Toma Becherete de către nepotul și elevul său, jurnalistul Marius Adrian Becherete. Redăm mai jos o parte din cele spuse cu acest prilej de Marius Becherete, de fapt o poveste de viață și de implicare în viața comunității.

” Întrând pentru prima dată după aproape 55 de ani, în clasa I a copilăriei mele, m-a cuprins acea nostalgie specifică vârstei şi m-au năpădit amintirile.

M-am gîndit atunci că trebuie făcut ceva spre a readuce în memoria prezentă numele şi activitatea unuia dintre  slujitorii de la catedră ai acestei şcoli, un dascăl de modă veche – aşa cum îl va denumi cineva, puţin mai încolo – dar venind din amintirea unor vremuri trecute, încărcate de acel parfum nostalgic al lucrului bine făcut.                                     Pentru că primul meu  învăţător, pe care l-am conisiderat ca şi un al doilea tată al meu, Toma T. Becherete  a fost chiar bunicul meu patern, adică a fost tatăl tatălui meu, dr. Adrian Becherete.  Şi el a fost cel care mi-s pus tocul cu peniţa în mână, m-a învăţat să scriu, să socotesc, să cânt, mi-a destăinuit sute şi mii de lucruri neștiute. Atât cît au putut să încapă într-o minte de copil de şapte-opt ani, despre natură, ape, râuri, munţi, păduri, etc., etc.

Iată de ce vreau să vin cu câteva precizări asupra personalităţii şi activităţii celui care a fost învăţătorul Toma T.Becherete.    Acesta s-a născut în februarie 1904 în Vădeni, adică  exact  în anul în care familia boierului Dumitru Pleniceanu, împreună cu soţia, Maria, hotărăşte ridicarea unei şcoli primare, dăruind o bucată din moşia personală, comunităţii locale, sătenilor în vederea ridicării şcolii. Deci, iată cîteva legături şi cu manifestarea noastră de astăzi: anul acesta, şcoala aniversează 115 ani de existenţă, aceeaşi vîrstă pe care ar avea-o şi învăţătorul Toma T.Becherete.   Bunicul meu, însă, nu mai este, viaţa sa, de mic copil  şi până la cei 86 de ani trăiţi,  fiind presărată cu destule necazuri, cele mai marcante pentru existenţa sa fiind, mai întâi pierderea tătălui  său, pe cînd avea doar 18 ani,    (fostul secretar al Primăriei Vădeni, străbunicul meu –Tomică Becherete  s-a sinucis atunci, aruncîndu-se în apa Jiului, spre a nu suporta ruşinea unor acuzaţii nedrepte venite din partea fostului primar din vremea aceea !!!). Peste ani, relativ  mai recent – în 1983 – suportă o a doua grea lovitură a soartei: moartea primului său copil (doctorul Adrian Becherete).

Dincolo de aceste două „cumpene” ale vieţii sale, au mai fost şi alte episoade dificile în existenţa acestui  adevărat  dascăl de ţară, care a fost învăţătorul Toma Becherete  – să nu uităm că Vădenii a fost sat şi apoi                                  comună până în anul 1960.

Provenit dintr-o familie numeroasă, – au fost nu mai puţin de şapte copii pe care părinţii nu prea puteau să-i crească la vremea aceea – , bunicul meu fiind printre cei mai mici, dar dovedind ambiţie şi dorinţă de a învăţa, urmează cursurile primare în sat, apoi pe cele ale Şcolii Normale (actualul Colegiu Naţional „Spiru Haret”) pe care îl absolvă, printre primii din promoţia sa, în anul 1922.                                                                                                                                 De la absolvire, timp de 42 de ani, învăţătorul Toma Becherete cu vocea sa blândă şi domoală, dar autoritară, instruieşte în tainele alfabetului, scrisului, cititului sau socotitului, zeci de generaţii de copii, nu numai la şcoala din satul natal, ci şi la Turcineşti, Cartiu, Rugi şi Bumbeşti Jiu, făcând naveta  cu un docar sau o şaretă (o trăsură trasă de un cal), ori pe bicicletă.                                                                                                                                                                  S-a implicat şi în activităţi obşteşti în folosul şcolii, mărturie stând  Medalia „Răsplata muncii pentru construcţii  şcolare”, clasa a-II-a, primită alături de alţi dascăli gorjeni, prin Decretul Regal nr. 2595 din 21 iunie 1937, semnat de regele CAROL al II lea, pe vremea aceea Toma BECHERETE fiind învăţător la Şcoala primară din Bumbeşti Jiu.

Dar cei mai mulţi ani i-a învăţat carte pe copiii din satul său natal, pe urmaşii acestora,  generaţii întregi,  avînd un rol esenţial în formarea şi desăvârşirea personalităţii micuţilor. Există şi astăzi în Vădeni familii ajunse la a treia generaţie – tată, fiu, nepot – ce l-au avut ca dascăl pe „domnul învăţător” Tomică Becherete. Şi care îşi amintesc , cu nostalgie, dar şi cu respect, despre acest om.  Şi în familie a dovedit  aceleaşi calităţi: hărnicie, sârguinţă, respect, cinste, şi corectitudine, împreună cu soţia sa Maria Pătraşcu crescând şi educând cinci copii, patru băieţi şi o fată, cu toţii ajunşi oameni respectaţi şi respectabili în comunitate.                                                                                                            După ieşirea la pensie, în iunie 1965 , a continuat împreună cu soţia şi fiica rămasă alături de părinţi în casa bătrânească, să muncească în grădină ori la cîmp, dar şi implicându-se activ, ani la rând, în viaţa comunităţii.                S-a stins din viaţă în iarna anului 1990, la puţină  vreme de la schimbarea de regim survenită în România, mulţumit şi împăcat sufleteşte de ceea ce a realizat.

Chiar dacă misiunea dascălului vremurilor trecute  nu a fost nicicând una tocmai ușoară, deşi astăzi este tratată cu superficialitate și cu prejudecăți de societatea contemporană, un dascăl bun rămâne acea persoană care dovedește, în egală măsură, umanism (în general) și dragoste de copii (în special), spirit de obiectivitate, dreptate, principialitate, cinste, curaj, corectitudine, răbdare, optimism, modestie, fermitate, stăpânire de sine.                                                           Un dascăl care dovedește măiestrie pedagogică este mai mult decât un reputat profesionist, este „ artistul” desăvârșit în meseria lui. El este cel care are conștiința responsabilității și a misiunii sale, care înseamnă să arzi ca o lumânare pentru a-i lumina pe alții, adică să te dăruiești în totalitate, în mod dezinteresat.

Şi, fără lipsă de modestie, îmi place să cred că bunicul meu, învăţătorul Toma Becherete a fost câte puţin din toate acestea.    Dascăl al Școlii Primare din Vădenii Gorjului, Toma Becherete rămâne unul  dintre învățătorii de altădată, care prin har, pricepere și pregătire a sădit în sufletul a generații și generații întregi de elevi, dragostea de carte. ”(Marius Adrian Becherete)

Comments are closed.