Mănăstirea Strâmba este situată pe valea Jiului, în partea de sud a judeţului Gorj, la 30 km de Filiaşi şi 50 km de Târgu-Jiu, pe drumul judeţean care leagă oraşul Turceni de comuna Urdari. Aşezată între dealurile acoperite cândva de păduri seculare, mănăstirea are o istorie îndelungată, chiar dacă, acest lucru nu este atât de cunoscut. Începuturile acestui sfânt locaş de cult se găsesc la sfârşitul veacului al XV-lea, când domnitorul Radu cel Mare arată un interes crescut pentru viaţa religioasă din această zonă.
Pisania bisericii ne arată că aceasta a fost ridicată în anii 1518-1519, numai că nu se potriveşte cu ctitorii menţionaţi şi anume Stoichiţă Râioşanul cu jupâneasa sa Dochia şi nepotul lor Miloşi vel logofăt, deoarece vistierul Stoichiţă Râioşanul apare în documente abia în perioada domniei lui Mihai Viteazul(1593-1601), în anul 1594 şi este apoi foarte activ în viaţa ţării, dar şi a mănăstirii până la 1620 când acesta a murit. Ca atare, el nu putea zidi biserica la 1518, chiar dacă ar fi trăit 100 de ani, dar, cu siguranţă, se va implica în mod determinant în viaţa mănăstirii.
Începuturi
Mănăstirea, aşa cum am mai spus exista încă din sec..al XV –lea, dar din motive mai puţin cunoscute, nu a prezentat interes pentru domnitorii români din această perioadă, aşa cum s-a întâmplat de exemplu cu mănăstirea Tismana mult mai cunoscută, poate şi din cauză că este ctitorită de cel care a avut cel mai important rol în renaşterea monahismului în Ţara Românească. În anul 1525 mănăstirea de la Strâmba este transformată în metoh al mănăstirii Govora, iată deci, că avem un izvor istoric cert referitor la această mănăstire, deoarece aşa cum s-a văzut pisania este discutabilă.
În perioada care a urmat mănăstirea nu mai este prezentă în documentele vremii, dar satul Strâmba este amintit mai cu seamă în timpul domniilor lui Radu Paisie şi Mircea Ciobanul. Radu Paisie întăreşte la 5 mai 1544 lui Drăgoi şi Pătru ocine în Strâmba şi Fundeiu, iar în 1549 Mircea Ciobanul întăreşte mai multora ocine în Strâmba şi Lovu precum şi înfrăţirea dintre ei. Mai târziu, la 28 noiembrie 1579, Mihnea Turcitul întăreşte mănăstirii Govora „ocină în Strâmba”, iar la 30 decembrie 1579 acelaşi an domnitorul „întăreşte mănăstirii Govora ocină în Strâmba şi o baltă” evenimente ce confirmă la această dată supunerea faţă de Govora.
Stoica Râioşanu şi Mânăstirea Strâmba
Interesul vistiernicului Stoica Râioşanu faţă de mănăstirea Strâmba este firesc în condiţiile în care acesta este preocupat să cumpere satul Strâmba, şi satele din jur. Începând cu anul 1586 o parte a satului este deja în posesia lui Râioşanu, alte părţi fiind preluate în anii1601 şi 1607, părţi dăruite direct mănăstirii Strâmba. Ridicarea acestei mănăstiri a fost urmarea firească a bunei conlucrări dintre stăpânul locului, în cazul de faţă Stoichiţă Râioşanul, şi călugărul Veniamin care-şi face apariţia în această zonă şi cumpără la 7 decembrie 1601 cu 54 florinţi„partea de ocină a lui Radu” pe care o dăruieşte mănăstirii Sfânta Troiţă, iar „Radu să-i fie rumân”. Este un bun exemplu de colaborare dintre reprezentantul bisericii şi stăpânul locului. Acesta a fost unul dintre faptele care au determinat în perioada domniei lui Mihai Viteazul întărirea lăcaşului de cult de pe Valea Strâmbului, pârâul care a dat şi numele satului Strâmba.
Stoichiţă Râioşnul a stat mereu în rândul dregătorilor fiind pe rând logofăt al 2 lea, vel logofăt şi vel vistier, profitând în acest fel de beneficiile acestor dregătorii. Se pare că, în anii 1601-1603 vistiernicul se apucă de refacerea mănăstirii, dar nu mai reuşeşte s-o zugrăvească, abia în anul 1793 urmaşul său Constandin Râioşanul, vel armaş reuşeşte să finalizeze opera începută de strămoşului său. Stoichiţă şi jupâneasa sa Dochia dăruiesc la 3 martie 1601 m-rii Strâmba satele Bâlteni,Stejar,Râioşi, Copăceni,Bistriceşti, Piatra şi Borduşani, iar în 18 octombrie1604 dăruiesc satele Petreşti şi Hubavi ceea ce însemnă că încet , încet starea economică a sfântului locaş de cult se va îmbunătăţi.
Mănăstirea intră şi în atenţia domnitorului Radu Şerban care întăreşte Mânăstirii Strâmba ocinele de la Raci, în iunie 1609 şi ocine la Murgeşti în iulie 1608, fiind vădită preocuparea domnitorului pentru aceasta, mai ales că avea bune relaţii cu Stoichiţă Râioşanu, încă de pe vremea lui Mihai Viteazul. Implicarea vistiernicului alături de Lupu Mehedinţeanu în răscoala împotriva grecilor,în timpul primei domnii a lui Alexandru Iliaş va atrage represaliile acestuia în cea de a doua domnie, când familia Râioşanu va pierde posesiunile sale, iar mănăstirea Strâmba va fi transformată în metoh al mănăstirii Tismana în anul 1628. În acest an domnitorul Alexandru Iliaş îl trimite pe Antonie postelnic zis şi „caţidiavol” cu „mare urgie ca să sfărâme şi să distrugă şi să prade această sfântă mănăstire mai sus numită Strâmba”. Intervenţia divină a călugărilor de la mănăstirea Tismana în frunte cu egumenul Teofil a salvat de la distrugere m-rea Strâmba. Pentru a fi salvată i-au plătit postelnicului Antonie 250 de taleri, cu care bani s-a răscumpărat mănăstirea. În acelaşi an ,1628, la 15 iulie Alexandru Iliaş deposedează familia Râioşanu de toate proprietăţile, deoarece Stoichiţă a fost „hiclean faţă de domn”.Această stare de lucruri nu durează, deoarece nepotul lui Stoichiţă Râioşanu, Miloş logofătul, va reuşi să redobândească averea pierdută, după alungarea lui Alexandru Iliaş. Evenimentul are loc în anul 1630, când tronul Ţării Româneşti va fi ocupat de Leon-vodă. Noul domnitor este un apropiat al familiei Râioşanu, care prin Miloş logofătul face toate demersurile pentru a răscumpăra mănăstirea Strâmba, de la mănăstirea Tismana. După doi ani, în care a avut statutul de metoh al Tismanei, domnitorul Leon-vodă emite la 27 mai 1630 hrisovul prin care se arată că mănăstirea Strâmba a fost răscumpărată de Miloş log. cu 300 ughii , bani plătiţi egumenului David al mănăstirii Tismana, redobândind astfel vechiul statut de independenţă.
Domnitorul Leon-vodă este preocupat şi în a doua domnie de întărirea sfântului locaş de cult din Strâmba dăruindu-i în anul 1666 jumătate din satul Sărdăneşti, cealaltă jumătate aparţinând familiei Cepleanu. Câteodată, se întâmpla ca boierii ce se învecinau cu mănăstirea să intre în conflict cu aceasta, de obicei pentru stăpânirea unor ţigani, căci proprietăţile erau clar delimitate. Aşa se întâmplă în anul 1679 când Preda Cepleanu intră în conflict cu mănăstirea Strâmba pentru nişte ţigani pe care boierul îi luase la el şi nu mai dorea să le dea drumul.
Din vremea Brâncoveanului
O perioadă bună pentru mănăstirea Strâmba este cea a domniei lui Constantin Brâncoveanul, cunoscut pentru preocupările sale în ceea ce priveşte cultura, şi mai ales pentru activitatea de ctitor de biserici şi mănăstiri. În anul 1693 domnitorul Constantin Brâncoveanu trimite poruncă lui Dumitraşcu Urdăreanu să nu se mai amestece în treburile mănăstirii Strâmba şi să nu mai numească egumeni după bunul plac. Urdăreanu era, se pare un urmaş al lui Stoichiţă Râioşanu şi dorea să evidenţieze acest lucru. Porunca domnească nu este ascultată, motiv pentru care în anul următor îl trimite pe Dumitraşcu Poienarul, pitar la Urdăreanu pentru a-i pune în vedere să asculte de porunca domnitorului. Preocuparea lui Brâncoveanu pentru păstrarea bunelor rânduieli în ceea ce priveşte sfântul locaş de cult de pe Valea Strâmbului este relevată de porunca pe care domnitorul o dă lui Nicolae Mogâlea de a căuta actele mănăstirii pentru a face două rânduri , unul să rămână la el, iar altul la Barbu Râioşanu , fratele său.
După perioada sa de glorie din vremea Râioşenilor mănăstirea intră într-un con de umbră nemeritat. Năvălirile numeroase ale adalâilor şi cârjalâilor de la sfârşitul sec. al XVIII lea şi primii ani ai secolului următor, ca şi situaţia deosebit de grea prin care trec Ţările Române în epoca fanariotă constituie posibile cauze ale intrării în ruină a mănăstirii începând cu anul 1812. În epoca lui Alexandru Ioan Cuza, biserica mănăstirii a funcţionat ca biserică filială a parohiei Hodorasca participând la toate evenimentele care au marcat istoria naţională, Războiul de Independenţă sau Primul Război Mondial când a fost transformată în bază militară..
Refacerea obştii de maici a avut loc după evenimentele din decembrie 1989, mai cu seamă după aducerea la Strâmba a actualei stareţe stavrof. Marina Gligor, care impunând rânduiala din obştea Sf.. Nicodim cu o voinţă extraordinară şi mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu a reuşit să transforme această sfântă mănăstire într-un locaş de cult primitor şi degrabă ajutător pentru cei care ajung să-i treacă pragul.
prof. dr. Marcela Mrejeru
